Umbrele trecutului în casa mamei

— Mamo, pot să vin la tine pentru câteva săptămâni? Nu te deranjează, nu-i așa?

Vocea Paulinei răsuna stins prin telefon, iar eu am simțit cum inima mi se strânge. Nu era prima dată când fiica mea cerea adăpost în casa copilăriei, dar de data asta ceva era diferit. Am răspuns fără ezitare:

— Sigur, draga mea, vino oricând ai nevoie. Ușa mea e mereu deschisă pentru tine.

Am închis telefonul și am rămas privind pe geam la ploaia care bătea în sticla veche. În minte mi se derulau amintiri cu Paulina copil, alergând prin curte, râzând cu poftă. Acum era femeie măritată, dar încă venea acasă când viața îi devenea prea grea. Știam că are probleme cu soacra ei, doamna Viorica, o femeie cu pretenții și limba ascuțită, care nu pierdea nicio ocazie să-i amintească Paulinei că nu e niciodată destul de bună pentru fiul ei, Radu.

Când a ajuns Paulina, am văzut-o cât de obosită era. Ochii ei albaștri păreau mai triști ca niciodată. S-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote. M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe.

— Ce s-a întâmplat, puiule?

— Nu mai pot, mami… Nu mai pot! Viorica iar a venit la noi și a început să-mi spună că nu știu să țin casa, că Radu ar merita mai mult… Că nu sunt o soție adevărată! Și Radu… el doar tace sau îi dă dreptate. Simt că mă sufoc!

Am oftat adânc. Îmi venea să mă duc la ei acasă și să-i spun Vioricăi tot ce cred despre ea. Dar știam că nu e atât de simplu. Paulina avea nevoie de sprijinul meu, nu de scandaluri.

— Las-o pe Viorica, dragă. Tu știi cine ești și cât valorezi. Radu ar trebui să te apere, nu să tacă.

Paulina s-a ridicat brusc:

— Dar dacă nu poate? Dacă el chiar crede că nu sunt destul de bună? Poate că are dreptate… Poate că nu sunt făcută pentru viața asta!

— Nu spune așa! Tu ai muncit mereu, ai grijă de casă, de copil… Nimeni nu e perfect! Socrii mereu găsesc ceva de comentat.

Am încercat să o liniștesc, dar știam că rana era adâncă. În acea seară am stat împreună la masă, ca pe vremuri. Am gătit sarmale și am povestit despre copilăria ei, despre bunica Ileana care mereu spunea: „Femeia trebuie să fie stâncă pentru familia ei.”

A doua zi dimineață, Paulina a primit un mesaj de la Radu: „Mama pleacă mâine. Poate vii acasă?”

— Vezi? — mi-a spus ea cu amărăciune — Totul se rezolvă doar când pleacă ea. Dar până data viitoare?

Am simțit furie și neputință. De ce trebuie ca fiica mea să trăiască mereu cu frica vizitelor soacrei? De ce Radu nu are curajul să-și apere soția?

În zilele următoare am încercat să o ajut pe Paulina să-și recapete încrederea. Am mers împreună la piață, am făcut plimbări lungi prin parc și am vorbit despre orice altceva decât despre Viorica sau Radu. Dar neliniștea plutea mereu între noi.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe nepoata mea, Paulina mi-a spus:

— Mami, tu cum ai rezistat cu tata? Și bunica era rea cu tine?

Mi-au dat lacrimile. Mi-am amintit de anii în care mama lui Doru mă privea mereu cu suspiciune, cum îmi critica fiecare gest.

— Da, dragă… Dar pe vremea mea nu aveam unde fugi. Trebuia să rabd. Acum mă bucur că tu poți veni la mine când ai nevoie.

Paulina m-a privit lung:

— Dar dacă nu se schimbă nimic? Dacă toată viața va fi așa?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că unele lucruri nu se schimbă niciodată. Poate că fiecare generație trebuie să-și poarte crucea.

După două săptămâni, Paulina a decis să se întoarcă acasă. Am ajutat-o să-și facă bagajele și am privit-o cum pleacă, cu inima strânsă de teamă pentru ea.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare va reuși Paulina să-și găsească locul în familia lui Radu? Oare va avea vreodată curajul să spună „ajunge” sau va continua să sufere în tăcere? Și noi, mamele lor — putem face mai mult decât să le oferim adăpost temporar?

Poate că fiecare femeie are nevoie la un moment dat de o casă unde să-și vindece rănile. Dar cât timp putem fugi de umbrele trecutului? Ce ați face voi în locul Paulinei?