Umbrele trecutului în casa noastră: Povestea unei mame vitregi

— Ce-ai făcut, Ilinca? De ce ai luat banii? Glasul meu tremura, deși încercam să par puternică. Mă uitam la ea, fetița aceea cu ochi mari și triști, care de trei ani încerca să-și găsească locul în casa noastră. Era seară, afară ningea liniștit, dar în sufrageria noastră era furtună. Soțul meu, Doru, stătea cu pumnii strânși pe masă, iar fiul nostru, Vlad, se uita la Ilinca de parcă ar fi fost un străin.

Nu știu când am început să simt că familia noastră e ca o casă construită pe nisip. Poate din prima zi când am adus-o pe Ilinca acasă, după ce sora mea a murit într-un accident de mașină. Avea doar doisprezece ani atunci, iar eu am jurat să-i fiu mamă, să nu-i lipsească nimic. Dar niciodată nu am putut umple golul din ochii ei.

— Nu am vrut… a șoptit ea, cu vocea pierdută. Avea banii strânși în palmă, ca și cum ar fi fost ultima ei ancoră. — Am vrut doar să… să-mi cumpăr ceva pentru școală. Toți ceilalți au…

— Ilinca, nu despre bani e vorba! am izbucnit. E despre încredere! Cum să mai am încredere în tine dacă ne minți și ne furi?

Doru a oftat adânc. — Poate am greșit cu toții. Poate n-am știut cum să fim o familie pentru ea.

M-am simțit vinovată. Poate am fost prea severă, poate am încercat prea mult să o fac să uite trecutul, să se adapteze la regulile noastre. Vlad, băiatul nostru, nu a acceptat-o niciodată cu adevărat. Îi spunea mereu „fata aia”, nu „sora mea”. Și eu, în încercarea de a fi corectă cu amândoi, am ajuns să nu fiu mamă pentru niciunul.

În acea noapte, Ilinca a plâns în camera ei. Am stat la ușa ei, cu mâna pe clanță, dar n-am avut curaj să intru. Mă simțeam trădată, dar și vinovată. Oare ce aș fi făcut eu la vârsta ei, dacă mi-aș fi pierdut mama și aș fi ajuns într-o casă străină?

A doua zi, la micul dejun, tăcerea era apăsătoare. Vlad a plecat la liceu fără să salute, iar Doru a încercat să mă liniștească. — O să treacă, Livia. E doar o fază. Dar eu știam că nu e doar atât. Era ceva mai adânc, o rană care nu se vindeca.

Am încercat să vorbesc cu Ilinca după școală. Am dus-o la cofetărie, unde mergeam cu mama mea când eram mică. Am comandat două prăjituri și am așteptat să spună ceva.

— Nu mă iubești, nu-i așa? a spus ea brusc, cu ochii în farfurie.

— Ilinca, te iubesc ca pe copilul meu. Dar mi-e greu să ajung la tine. Nu știu cum să te ajut dacă nu-mi spui ce simți.

— Nu sunt ca Vlad. Nu sunt ca voi. Mereu mă simt… în plus.

Mi-au dat lacrimile. — Știu că e greu. Și pentru mine e greu. Dar nu vreau să renunț la tine. Nu vreau să te pierd.

A ridicat privirea spre mine, pentru prima dată după mult timp. — Și dacă nu pot să fiu ca voi?

— Nu trebuie să fii ca noi. Trebuie doar să fii tu. Și să ai încredere că aici ești acasă.

Au urmat săptămâni grele. Vlad era tot mai distant, iar Doru încerca să țină familia laolaltă. Într-o seară, Vlad a izbucnit:

— De ce trebuie să ne schimbăm viața pentru ea? De ce nu poate să fie ca înainte?

— Pentru că nu mai suntem ca înainte, Vlad! am strigat. Pentru că viața nu e dreaptă și uneori trebuie să fim mai buni decât ne cere lumea.

Ilinca a auzit totul. A doua zi, a dispărut. Am găsit un bilet: „Nu vreau să vă mai fac rău. Poate fără mine o să fiți fericiți.”

Am alergat prin oraș, am sunat la poliție, la prieteni, la școală. Orele au trecut ca niște ani. Când am găsit-o, stătea pe banca din fața blocului unde locuia cu mama ei. Era udă leoarcă de la ploaie și tremura.

— De ce ai plecat? am întrebat printre lacrimi.

— Pentru că nu vreau să fiu o povară. Pentru că nu vreau să vă stric familia.

Am îmbrățișat-o strâns. — Tu ești familia mea, Ilinca. Fără tine nu mai suntem întregi.

A fost nevoie de luni de terapie, de discuții lungi și de răbdare. Vlad a început să o accepte încet, când a văzut cât de mult suferea și ea. Doru a fost stâlpul nostru, chiar dacă uneori părea că se clatină.

Astăzi, după trei ani de la acea noapte, încă mai avem zile grele. Încă mai sunt momente când mă întreb dacă am făcut destul, dacă dragostea mea poate vindeca răni atât de adânci. Dar când Ilinca îmi spune „mamă” și mă strânge în brațe, simt că merită să lupt.

Oare sângele e singurul care face o familie? Sau putem construi ceva adevărat din iubire și răbdare? Voi ce credeți?