Un an fără vizită, apoi un telefon neașteptat: De ce a venit socrul meu după atâta timp?

— Nu pot să cred că iarăși nu răspunde… Ce vrea de la noi după atâta timp? am murmurat, privind telefonul care vibra pe masa din bucătărie. Era trecut de ora opt seara, iar Irina, soția mea, stătea cu mâinile încrucișate, privindu-mă cu ochii umezi.

— Poate are nevoie de ceva… E totuși tata, mi-a spus ea încet, dar vocea îi tremura.

Nu-l mai văzusem pe Gheorghe de aproape un an. De la nunta noastră modestă, unde abia am strâns bani pentru o masă decentă și câteva flori, el nu ne-a mai căutat. Nici măcar de Crăciun sau de ziua Irinei. Am simțit mereu că nu m-a acceptat cu adevărat, că nu eram destul de bun pentru fata lui. Eu, fiul unui muncitor din Ploiești, fără avere și fără relații, doar cu vise și o dragoste sinceră pentru Irina.

Telefonul a sunat din nou. Am răspuns, cu inima bătându-mi în piept ca un ciocan.

— Mihai, trebuie să vorbim. Vin la voi mâine dimineață, a spus Gheorghe pe un ton sec. Niciun salut, nicio explicație.

Noaptea aceea n-am dormit. Irina s-a foit lângă mine, iar eu mă uitam la tavan, încercând să-mi imaginez ce vrea. Să ne certe? Să ne ceară bani? Să ne spună că s-a îmbolnăvit? În mintea mea se derulau toate certurile vechi: când i-am spus că nu putem face o nuntă mare, când am refuzat să ne mutăm la el „ca să nu plătim chirie degeaba”, când i-am zis că prefer să lucrez două joburi decât să-i cer ajutorul.

Dimineața a venit prea repede. Gheorghe a apărut la ușă cu o geantă veche și o privire obosită. Irina l-a îmbrățișat timid, iar eu am dat mâna cu el, simțind o răceală care nu avea legătură cu vremea de afară.

— Aveți cafea? a întrebat el, fără să ne privească în ochi.

Am stat toți trei la masă, într-o liniște apăsătoare. Gheorghe părea mai bătrân decât îl țineam minte. Avea cearcăne adânci și mâinile îi tremurau ușor când și-a turnat cafeaua.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu, încercând să sparg gheața.

A oftat adânc și s-a uitat la Irina.

— Am pierdut casa. M-au dat afară. N-am unde să mă duc.

Irina a izbucnit în plâns. Eu am rămas blocat. Nu-mi venea să cred. Omul care ne-a judecat mereu pentru lipsurile noastre ajunsese acum la mila noastră.

— Cum adică ai pierdut casa? a întrebat Irina printre lacrimi.

— Am făcut niște datorii… Am încercat să le acopăr, dar n-am mai reușit. M-au executat silit. N-am spus nimănui… Mi-a fost rușine.

Am simțit un amestec ciudat de milă și furie. Îmi venea să-l întreb dacă acum înțelege cum e să nu ai nimic, dar m-am abținut. Irina l-a luat de mână și i-a spus că poate sta la noi cât are nevoie.

De atunci, viața noastră s-a schimbat radical. Apartamentul nostru mic a devenit și mai mic. Gheorghe era mereu prezent: la masă, pe canapea, în bucătărie. Încerca să ajute, dar totul părea forțat. Uneori îl surprindeam uitându-se lung la noi, ca și cum ar fi vrut să spună ceva și nu putea.

Într-o seară, după ce Irina s-a culcat, l-am găsit pe Gheorghe pe balcon, fumând în tăcere.

— Mihai… îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus atunci. Am fost prost. Am crezut că banii sunt totul. Acum văd că nu-s nimic fără familie.

Am tăcut câteva secunde.

— Știi… nici eu nu-s perfect. Dar am încercat mereu să-i ofer Irinei liniște. Poate nu am avut bani, dar am avut grijă de ea cum am știut mai bine.

Gheorghe a dat din cap și a stins țigara.

— Dacă n-ai fi fost tu… nu știu ce s-ar fi ales de fata mea.

A doua zi dimineață, Irina mi-a spus că tatăl ei vrea să plece la o mătușă din Bacău. Nu voia să ne fie povară mai mult decât era deja.

Când l-am condus la gară, m-a strâns în brațe pentru prima dată.

— Ai grijă de ea… Și iartă-mă dacă poți.

Am rămas pe peron mult timp după ce trenul a plecat. M-am gândit la cât de ușor judecăm oamenii fără să știm prin ce trec cu adevărat. La cât de repede se poate schimba viața oricui.

Oare câți dintre noi ar avea puterea să ceară ajutor celor pe care i-au rănit? Și câți ar putea ierta cu adevărat?