Un weekend care mi-a schimbat viața – Când soacra nu vine niciodată singură
— Nu pot să cred că iar vine fără să anunțe! am șoptit printre dinți, în timp ce încercam să ascund jucăriile împrăștiate prin sufragerie. Era vineri seară, iar tot ce-mi doream era să stau cu Vlad și copiii, să mâncăm pizza și să ne uităm la un film. Dar telefonul a sunat, iar vocea calmă a soțului meu mi-a dat vestea: „Mama vine la noi. Ajunge în jumătate de oră.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Mariana, soacra mea, apărea pe nepusă masă. De fiecare dată, casa devenea un câmp de luptă invizibil, unde fiecare gest era analizat, fiecare decizie pusă sub semnul întrebării. Vlad încerca mereu să mă liniștească: „E doar mama, vrea să ne ajute.” Dar eu știam că nu e doar atât.
— De ce nu ai întrebat-o dacă poate veni altă dată? am izbucnit, uitând pentru o clipă că cei mici erau lângă noi.
Vlad a oftat și a ridicat din umeri. — Știi cum e mama… Dacă îi spun nu, se supără. Și oricum, poate ne ajută cu copiii.
Am vrut să-i spun că nu am nevoie de ajutorul ei, că mă descurc, chiar dacă uneori simt că mă sufoc între serviciu, copii și gospodărie. Dar m-am abținut. Nu voiam să începem weekendul cu o ceartă.
Când Mariana a intrat pe ușă, totul s-a schimbat. A adus cu ea un aer de autoritate și o sacoșă plină cu mâncare gătită „ca la mama acasă”. A început să inspecteze bucătăria, să comenteze despre dezordinea din hol și să le spună copiilor să nu mai alerge prin casă.
— Nu-i așa că v-ar plăcea o ciorbă adevărată? a întrebat ea, uitându-se direct la mine.
— Mulțumim, dar am comandat pizza, am răspuns încercând să zâmbesc.
— Pizza? Iar mâncați prostii? Vlad, ți-am spus că nu e sănătos pentru copii!
Vlad s-a făcut mic pe canapea. Copiii s-au uitat la mine speriați. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.
Seara a continuat cu observații subtile despre curățenie, despre cum ar trebui să-i educăm pe cei mici și despre cât de greu i-a fost ei când l-a crescut singură pe Vlad după ce socrul meu a murit. Fiecare poveste era o lecție mascată pentru mine.
Sâmbătă dimineață m-am trezit devreme, sperând să apuc măcar o cafea în liniște. Mariana era deja în bucătărie, spăla vasele și bombănea:
— Nu știu cum poți lăsa atâtea vase peste noapte…
Am inspirat adânc. — Mulțumesc că ai spălat, dar puteam face eu asta.
— Lasă, mamă, că știu eu cum e… N-ai timp de nimic. Dar uite, dacă vrei să te odihnești puțin azi, pot sta eu cu copiii.
Vocea ei suna ca o ofertă generoasă, dar știam că orice aș fi ales ar fi fost greșit. Dacă acceptam, eram „leneșă”. Dacă refuzam, eram „prea mândră”.
La prânz, Vlad a plecat la cumpărături cu băiatul nostru cel mare. Am rămas singură cu Mariana și fetița cea mică. În timp ce îi dădeam de mâncare celei mici, Mariana s-a așezat lângă mine și a început:
— Știi, Ioana, când eram de vârsta ta nu aveam atâtea pretenții. Munceam de dimineață până seara și tot găseam timp pentru familie. Acum totul e pe fugă…
M-am simțit atacată. — Fiecare generație are provocările ei…
— Da, dar parcă voi nu mai aveți răbdare cu nimic. Nici cu copiii, nici cu bărbații voștri…
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Nu voiam să plâng în fața ei. Am lăsat farfuria jos și am ieșit pe balcon.
Acolo am izbucnit în plâns. M-am simțit mică, neputincioasă și singură. De ce nu mă vede nimeni? De ce trebuie mereu să demonstrez că sunt o mamă bună? Când va fi suficient?
Când Vlad s-a întors acasă, i-am spus că nu mai pot. — Ori îi spui mamei tale să respecte casa noastră și regulile noastre, ori… nu știu ce fac!
A urmat o ceartă ca niciodată până atunci. Vlad era prins la mijloc între mine și mama lui. — Nu vreau să aleg între voi! a strigat el.
— Dar eu trebuie să aleg zilnic între liniștea mea și pretențiile ei! i-am răspuns printre lacrimi.
Mariana a auzit totul. A intrat în sufragerie cu ochii roșii.
— Nu vreau să vă stric familia… Dacă sunt o povară, plec!
Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă. Am realizat că nici ea nu știe cum să fie mamă de adult și bunică fără să simtă că pierde controlul asupra fiului ei.
Am stat toți trei la masă în tăcere. Copiii se jucau în camera lor, fără să știe cât de aproape am fost de a ne destrăma familia într-un weekend.
Duminică dimineață Mariana a plecat mai devreme decât plănuiserăm. Înainte să iasă pe ușă mi-a spus:
— Ioana… Poate n-am făcut totul bine. Dar vreau doar să vă fie bine.
Am rămas privind ușa închisă mult timp după ce a plecat. Vlad m-a luat în brațe fără să spunem nimic.
Acum stau pe canapea și mă întreb: unde e limita între ajutor și amestec? Cum putem construi o familie fără să repetăm greșelile trecutului? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?