Un zgârcit acasă, dar un frate și fiu prea generos: Cum familia mea profită de bunătatea mea

— Grigore, ai să-mi dai și mie două sute până la salariu? Promit că ți-i dau înapoi la fix, zise Andrei, fratele meu, cu vocea lui moale, de fiecare dată când avea nevoie de bani. Era a treia oară luna asta. Mă uitam la el, cu ochii lui mari, sinceri, și nu puteam să spun nu. De fiecare dată, îmi promitea că-mi va returna banii, dar știam deja că nu se va întâmpla. Și totuși, portofelul meu se deschidea ca un reflex, iar eu mă simțeam vinovat dacă nu o făceam.

Nu știu când am ajuns să fiu omul ăsta. La muncă, colegii râd de mine că-mi notez fiecare cheltuială într-un carnețel vechi, că nu-mi iau niciodată cafea de la automat și că refuz să ies la prânz cu ei, doar ca să economisesc. Dar acasă, când mama îmi spune că are nevoie de bani pentru medicamente sau tata că trebuie să repare mașina, nu mă pot abține. Parcă toată zgârcenia mea se evaporă în fața lor. Și nu doar că le dau, dar nici nu aștept să-mi dea înapoi. Poate că, undeva în sufletul meu, simt că e datoria mea să am grijă de ei, să le fiu sprijinul pe care nu l-au avut niciodată.

Într-o seară de toamnă, stăteam la masă cu toții. Mama tocmai făcuse sarmale, iar mirosul lor îmi amintea de copilărie. Tata, cu vocea lui gravă, a început să povestească despre vremurile grele, când nu aveam ce pune pe masă. — Grigore, tu ai fost mereu cel mai responsabil dintre noi, zise el, bătându-mă pe umăr. Andrei, în schimb, a râs și a zis: — Da, dar și cel mai zgârcit! Toți au râs, iar eu am zâmbit forțat. Înăuntrul meu, însă, ceva s-a rupt. Mă simțeam ca un bancomat ambulant, mereu disponibil, mereu gata să salvez situația, dar niciodată apreciat cu adevărat.

Într-o zi, am primit un telefon de la mama. — Grigore, să nu te superi, dar am nevoie de încă o sumă pentru analize. Știu că ai avut cheltuieli, dar nu am cui să cer. Am oftat și i-am spus că îi trimit banii. În aceeași zi, Andrei m-a sunat și el: — Frate, am rămas fără bani de benzină, mă ajuți? Am simțit cum mă sufoc. Salariul meu abia îmi ajungea să-mi plătesc chiria și facturile, dar pentru ei găseam mereu o soluție. În seara aceea, am stat pe întuneric, cu lumina stinsă, ca să economisesc la curent. Mă uitam la tavan și mă întrebam: oare chiar nu pot să spun nu?

Am încercat să vorbesc cu ei. — Mama, tata, Andrei, știți că nu-mi e ușor. Și eu am nevoie de bani, și eu am vise, vreau să-mi iau o garsonieră, să nu mai stau cu chirie. Mama m-a privit cu ochii umezi: — Grigore, tu ești sprijinul nostru, fără tine nu ne-am descurca. Tata a dat din cap, iar Andrei a ridicat din umeri: — Ești fratele mai mare, așa e normal. M-am simțit mic, neînsemnat. Parcă tot ce făceam era de la sine înțeles, iar nevoile mele nu contau.

Într-o zi, am decis să nu mai răspund la telefon. Am lăsat apelurile să curgă, mesajele să se adune. Mă simțeam vinovat, dar și eliberat. Am ieșit singur în parc, am stat pe o bancă și am privit oamenii. Mă întrebam dacă și alții simt povara asta, dacă și alții sunt folosiți de cei pe care îi iubesc cel mai mult. Când m-am întors acasă, am găsit un bilet de la Andrei pe ușă: „Ai uitat că suntem frați?” M-a durut. Dar oare el nu uitase că și eu sunt om?

Sărbătorile au venit și am decis să nu mai dau bani nimănui. Am cumpărat cadouri modeste, am gătit împreună, am râs, dar tensiunea plutea în aer. Tata a făcut o glumă: — Anul ăsta, Moș Crăciun a venit mai sărac. Am zâmbit, dar în sufletul meu era furtună. Mama m-a tras deoparte: — Grigore, nu te schimba, te rog. Avem nevoie de tine. Am simțit că mă sufoc. Dar cine avea nevoie de mine? Ei sau doar de banii mei?

Într-o seară, am avut un vis. Eram copil, alergam prin curte, iar mama mă striga să vin la masă. Era liniște, era pace. M-am trezit cu lacrimi în ochi. Unde dispăruse acea familie? Când devenisem doar un portofel ambulant?

Am început să mă gândesc la mine. Să-mi fac planuri, să pun bani deoparte pentru visurile mele. Am început să spun „nu” mai des. La început, reacțiile au fost dure. Andrei nu mi-a vorbit o lună. Mama plângea la telefon. Tata mă privea cu reproș. Dar, încet-încet, au început să se descurce singuri. Au găsit soluții, au cerut ajutor și altora, au început să se sprijine reciproc.

Acum, când mă uit înapoi, mă întreb: cât de mult trebuie să dai din tine pentru cei pe care îi iubești? Unde se termină generozitatea și începe sacrificiul de sine? Poate că, uneori, să spui „nu” e cel mai mare act de iubire. Voi ce credeți? Ați trecut vreodată prin asta?