Unde am greșit cu fiul meu? Povestea unei mame care nu mai recunoaște valorile familiei

— Vlad, nu poți să-ți cumperi iar telefon nou! Abia l-ai luat pe celălalt acum un an! vocea mea tremura, dar încercam să-mi păstrez calmul. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în poală, în timp ce fiul meu răsfoia o broșură lucioasă cu ultimele gadgeturi. Lângă el, Andreea, nora mea, zâmbea absent, butonând pe tabletă.

— Mamă, e banii mei, fac ce vreau cu ei! a ridicat Vlad tonul, fără să mă privească.

— Dar tot nu aveți un apartament al vostru… Plătiți chirie de trei ani! Am încercat să nu par acuzatoare, dar disperarea mi se citea în glas.

Andreea a oftat și a dat ochii peste cap. — Nu înțelegeți că vrem să ne bucurăm de viață? Nu trăim ca voi, să strângem fiecare leu pentru o casă care oricum nu ne aduce fericirea!

M-am ridicat încet de la masă și am ieșit pe balcon. Aerul rece de martie m-a izbit în față. Am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești și m-am întrebat: unde am greșit? Eu și Mihai am muncit o viață întreagă. Am strâns bani cu greu, am renunțat la vacanțe și haine noi, doar ca să avem un apartament al nostru și să-i oferim lui Vlad stabilitate. I-am povestit mereu cât de greu ne-a fost la începuturi, cum am dormit pe saltea direct pe podea și cum am pus fiecare leu deoparte pentru avansul la casă.

Dar Vlad nu pare să fi înțeles nimic din toate astea. De când s-a angajat la firma de IT din București, banii îi vin ușor. Salariul lui e mai mare decât al meu și al lui Mihai la un loc. Dar totul se duce pe telefoane scumpe, city-break-uri la Paris sau Barcelona, haine de firmă și restaurante. Nici nu apuc să-i spun ceva, că deja se supără.

Seara, Mihai m-a găsit plângând în bucătărie.

— Iar v-ați certat? a întrebat el blând.

— Nu știu ce să mai fac… Parcă vorbesc cu pereții. Nu-l mai recunosc pe Vlad.

Mihai a oftat greu. — Poate că trebuie să-i lăsăm în pace. Să-și trăiască viața cum cred ei.

— Și dacă ajung la bătrânețe fără nimic? Dacă rămân fără bani sau fără casă? Cine îi va ajuta atunci?

— Noi nu vom mai fi aici mereu… a spus Mihai încet.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria lui Vlad: cum îi cumpăram doar o jucărie de Crăciun, cum îl învățam să pună bănuții în pușculiță, cum îi citeam povești despre oameni harnici și cinstiți. Oare am fost prea stricți? Sau prea permisivi? Oare faptul că i-am dat tot ce n-am avut noi l-a făcut să nu aprecieze nimic?

A doua zi am încercat să vorbesc cu Andreea, doar noi două.

— Andreea, știu că poate par bătrână și demodată… Dar mă doare să văd că nu vă gândiți la viitor.

Ea s-a uitat la mine cu un zâmbet trist.

— Maria, eu am crescut altfel decât Vlad. La noi în familie nu s-a vorbit niciodată despre bani. Tata a făcut mereu credite pentru orice: mașină nouă, vacanțe, chiar și pentru mobilă. Nici eu nu știu să economisesc… Dar nici nu vreau să trăiesc cu frica zilei de mâine.

Am simțit un nod în gât. Poate că aici era problema: două lumi diferite care s-au ciocnit sub același acoperiș.

În weekend i-am invitat la masă pe Vlad și Andreea. Am gătit sarmale și cozonac, ca pe vremuri. La desert, am încercat din nou:

— Vreau doar să vă fie bine… Să nu ajungeți ca vecina noastră, doamna Stanciu, care a rămas fără casă după ce a pierdut tot la bancă.

Vlad a tăcut o clipă, apoi a spus:

— Mamă, eu nu vreau să trăiesc ca voi. Vreau să mă bucur de prezent. Dacă o să avem nevoie de casă, o să ne descurcăm atunci.

Mi-au dat lacrimile fără să vreau.

— Și dacă atunci va fi prea târziu?

Andreea mi-a luat mâna peste masă.

— Poate că ar trebui să avem o discuție cu un consilier financiar… Să învățăm împreună cum e mai bine.

Am simțit pentru prima dată o rază de speranță. Poate că nu e totul pierdut. Poate că putem învăța unii de la alții.

Dar tot mă întreb: oare generația noastră a greșit undeva? Oare dragostea prea mare poate strica echilibrul dintre libertate și responsabilitate? Voi ce credeți: putem schimba ceva sau trebuie doar să-i lăsăm să-și facă propriile greșeli?