Ușa închisă: Povestea unei mame rătăcite între dor și respingere

— Nu mai insista, mamă, Camelia nu vrea să avem musafiri acum. Rareș își trece mâna prin păr, evitându-mi privirea. Vocea lui e stinsă, ca și cum ar vrea să închidă discuția înainte să înceapă. Mă uit la el, băiatul meu, același copil cu ochii mari care venea plângând la mine când își julia genunchii. Acum e bărbat, dar între noi s-a ridicat un zid pe care nu-l pot trece.

Îmi amintesc ultima dată când am fost la ei, acum cinci ani. Era o zi de toamnă târzie, cu ploaie rece și frunze ude pe trotuar. Am dus o plăcintă cu mere, sperând să ne strângem toți la masă. Camelia a deschis ușa, dar privirea ei era tăioasă. — Nu trebuia să vă deranjați, doamnă Halina. Avem planuri azi. Am simțit atunci că nu sunt binevenită, dar Rareș m-a invitat totuși înăuntru. Am stat stingheră pe marginea canapelei, ascultând cum vorbeau despre lucruri pe care nu le înțelegeam: grădinițe private, vacanțe la munte, cursuri de engleză pentru nepoțica mea, Ilinca. Eu voiam doar să-i întreb dacă sunt fericiți.

De atunci, invitațiile s-au rărit până au dispărut. La telefon, Rareș e mereu grăbit. — Mamă, suntem ocupați. Ilinca are teme, Camelia are ședință online. Poate altădată. Altădată nu vine niciodată.

Vecina mea, tanti Lenuța, mă întreabă mereu: — Ce face băiatul? Când te duci pe la ei? Zâmbesc strâmb și spun că sunt bine, că au mult de muncă. Nu pot să-i spun că nu mă mai cheamă nimeni.

Seara, stau singură în bucătărie și privesc poza lui Rareș de la absolvire. Îmi amintesc cum i-am cusut cămașa pentru banchet și cum l-am ținut de mână când a avut febră mare. Îmi amintesc cum mi-a promis că nu o să mă uite niciodată.

Într-o zi de sâmbătă, adun curaj și îl sun din nou.
— Rareș, aș vrea să vin să văd fetița. Mi-e dor de voi.
Se lasă o tăcere grea.
— Mamă… Camelia nu se simte bine zilele astea. Poate peste o lună.

Simt cum mi se strânge inima. — Dar Ilinca? Nu pot măcar să vorbesc cu ea?
— E la pian acum. Te sunăm noi mai târziu.

Nu mă sună niciodată.

Într-o duminică friguroasă, mă hotărăsc să merg neanunțată. Îmi cumpăr un buchet de lalele galbene și pornesc spre blocul lor din cartierul nou. Urc scările cu inima cât un purice. Bat la ușă. Se aude zarvă dincolo de ea: râsete de copil, voci amestecate. Camelia deschide ușa doar cât să-mi vadă fața.
— Halina… nu e un moment bun acum. Avem musafiri.
— Dar… voiam doar să-i dau Ilincăi florile astea…
— Mulțumim, dar nu e nevoie. Poate altădată.
Ușa se închide încet. Rămân cu florile în mână pe palierul rece.

Cobor scările încet, simțind cum fiecare pas mă apasă tot mai tare. În autobuzul spre casă, mă uit la mâinile mele tremurânde și mă întreb unde am greșit. Am fost oare prea prezentă? Prea grijulie? Sau poate nu am știut să mă fac plăcută Cameliei?

În zilele următoare primesc un mesaj scurt de la Rareș: „Mamă, te rog să ne anunți înainte să vii.” Atât. Fără explicații, fără scuze.

Trec săptămâni în care mă lupt cu gândurile mele. Îmi fac curaj și îi scriu o scrisoare Cameliei:
„Dragă Camelia,
Nu vreau să vă deranjez viața sau să vă stric liniștea. Îmi doresc doar să pot fi parte din viața voastră și să-mi văd nepoata crescând. Dacă am greșit cu ceva, te rog să-mi spui.”

Nu primesc niciun răspuns.

La biserică, părintele Ioan mă întreabă dacă sunt bine. Îi spun că mă simt ca o umbră în propria familie. El oftează: — E greu când copiii uită cine i-a crescut… Dar poate trebuie să le dai timp.

Timpul trece greu când ești singur. În Ajunul Crăciunului pregătesc cozonaci și îi pun într-o pungă frumoasă. Merg din nou la ei acasă și las pachetul la ușă cu un bilet: „Să aveți Sărbători liniștite! Cu dragoste, mama.”

A doua zi primesc un mesaj sec: „Mulțumim pentru cozonac.”

Într-o seară târzie, Rareș mă sună pentru prima dată după mult timp.
— Mamă… știu că ți-e greu. Dar Camelia are nevoie de spațiu. Nu vrea conflicte.
— Eu nu vreau decât să vă văd fericiți… și să nu fiu uitată.
— Nu te-am uitat… doar că viața noastră e altfel acum.

Închid telefonul și plâng în tăcere.

Merg la cimitir și îi povestesc soțului meu tot ce mă apasă. — Gheorghe, tu ai fi știut ce să faci… Eu nu mai știu cum să fiu mamă fără să deranjez.

Sunt zile când mă gândesc să renunț să mai încerc. Dar apoi îmi amintesc de ochii Ilincăi din poza pe care mi-a trimis-o Rareș de ziua ei: ochi mari, curioși, atât de asemănători cu ai tatălui ei când era mic.

Poate într-o zi va veni ea la mine și va întreba: „Bunico, unde ai fost atâta timp?”

M-am întrebat mereu dacă dragostea de mamă poate fi prea mult sau prea puțin pentru copiii noștri adulți. Oare chiar merităm să fim dați la o parte atunci când viața lor devine „altfel”? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?