Vacanța care m-a schimbat: Lecția neașteptată de la Mia

— Nu-mi vine să cred, David! Chiar vrei să pleci singur? Ai idee cât de nedrept e asta? Vocea Miei răsuna în bucătăria mică, printre vasele nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Mă uitam la ea, cu biletul de avion în mână, încercând să-mi găsesc cuvintele. — Mia, e doar o săptămână. Am muncit din greu, am primit promovarea asta… simt că merit o pauză. — Și eu? Și copiii? Noi nu merităm nimic? Am simțit cum mă strânge stomacul. Nu era prima dată când ne certam din cauza banilor sau a timpului, dar acum era altceva. Era despre mine. Despre nevoia mea de libertate, de liniște, de a nu mai fi doar „tati” sau „soțul Miei”. Am crescut într-un apartament cu două camere în cartierul Titan, mereu cu grijă la bani, mereu cu părinți obosiți și nervoși. Juram că eu voi face altfel. Dar viața nu ține cont de jurăminte naive. După ce s-a născut Ilinca, apoi Vlad, totul s-a redus la supraviețuire: facturi, grădiniță, rate la bancă. Vacanțele au devenit un vis îndepărtat. — David, nu vreau să te opresc. Dar vreau să știi că doare. Și nu doar pe mine. Ilinca m-a întrebat azi dacă mergem la mare vara asta. Ce să-i spun? Că tati merge singur? Am simțit un nod în gât. M-am uitat la biletul pe care îl cumpărasem pe ascuns, cu banii primiți ca primă la promovare. Era pentru Lisabona — visul meu din facultate. — Poate… poate găsim o soluție, am bâiguit. — Da? Care? Să-i lăsăm pe copii la mama ta? Știi bine că nu poate. Sau să-i luăm cu noi și să stăm într-o garsonieră la Eforie Nord, ca anul trecut? — Nu știu, Mia… Nu mai pot. Simt că mă sufoc aici! — Și eu! a izbucnit ea. Dar nu fug nicăieri! A ieșit trântind ușa, lăsându-mă singur cu gândurile mele și cu biletul care acum părea mai degrabă o sentință decât o promisiune de libertate.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am tot gândit la cum am ajuns aici: doi oameni care se iubesc, dar care nu mai știu să fie împreună decât ca părinți obosiți și parteneri de luptă cu viața. Dimineața, Mia era deja trează, făcea sandvișuri pentru copii.

— David, am o idee, mi-a spus fără să mă privească.
— Ce idee?
— Dacă tot vrei să pleci singur… hai să facem schimb. Tu pleci o săptămână acum, iar eu plec o săptămână când te întorci. Fiecare are dreptul la o pauză.

Am rămas blocat. Nu mă gândisem niciodată că și Mia ar putea avea nevoie de același lucru ca mine. Mereu am văzut-o ca pe stâlpul casei, cea care ține totul în picioare.

— Dar copiii?
— Ne descurcăm pe rând. O să vezi cum e să fii singur cu ei o săptămână întreagă.

Am acceptat fără să mă gândesc prea mult la consecințe. În ziua plecării mele, Ilinca m-a îmbrățișat strâns.

— Tati, promiți că ne aduci scoici?
— Promit, puiule.

Dar când am ajuns în Lisabona, ceva nu era în regulă. Orașul era superb, dar mă simțeam gol pe dinăuntru. În fiecare seară vorbeam cu copiii pe video și îi vedeam triști. Mia părea obosită și distantă.

În a patra zi am primit un mesaj: „Vlad are febră mare. Nu știu ce să fac.”

Am sunat imediat.
— Du-l la urgențe! Eu… eu nu pot face nimic de aici.
— Exact! a spus Mia printre lacrimi. Nu poți face nimic!

Am stat toată noaptea cu telefonul lângă pernă, simțindu-mă cel mai egoist om din lume. A doua zi am schimbat biletul și m-am întors acasă mai devreme.

Când am intrat pe ușă, Ilinca a fugit la mine plângând.
— Tati, să nu mai pleci niciodată!

Mia m-a privit lung.
— Ai înțeles ceva din toată povestea asta?

Am dat din cap rușinat.
— Da… Am crezut că fugind de probleme le rezolv sau mă regăsesc pe mine însumi. Dar adevărul e că mă regăsesc doar aici, cu voi.

A doua zi i-am spus Miei:
— E rândul tău să ai o vacanță. Eu rămân cu copiii.

A zâmbit trist.
— Nu vreau să plec nicăieri. Vreau doar să fim împreună și să găsim o cale să nu ne pierdem unul pe altul.

De atunci am început să facem mici ieșiri toți patru: un picnic în parc, o zi la pădurea Băneasa, o seară de film acasă cu popcorn făcut la tigaie. Nu era Lisabona, dar era al nostru.

Uneori mă întreb: câți dintre noi nu fugim de responsabilități crezând că merităm mai mult? Și câți realizăm prea târziu că adevărata vacanță e acolo unde e familia ta? Voi ce ați fi făcut în locul meu?