Vara în care am devenit oaia neagră a familiei mele

— Cum adică pleci singură la mare, Irina? Ai înnebunit? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Tata, cu ziarul în mână, ridică o sprânceană peste ochelari, iar sora mea mai mică, Ana, se opri din mestecat și mă privi ca pe un extraterestru.

— Nu e nimic rău în asta, mamă. Am nevoie de o pauză. Doar o săptămână, atât. Vreau să văd marea, să simt nisipul sub tălpi… să respir, am spus încercând să-mi păstrez calmul.

Mama a trântit lingura pe masă. — Tu nu ai copii, nu ai bărbat, dar ai familie! Cine crezi că va avea grijă de bunica dacă nu tu? Eu am serviciu, Ana e la liceu… Tu ești cea care trebuie să stea acasă!

Mi-am mușcat buza. Era același discurs pe care îl auzeam de ani de zile. De când tata s-a îmbolnăvit și bunica a început să uite cine suntem, eu am devenit stâlpul casei. Am renunțat la ieșiri, la prieteni, la orice vis personal. Dar acum simțeam că mă sufoc.

— Nu vreau să fiu rea, dar nu mai pot. Simt că mă pierd pe mine. Vreau doar o săptămână pentru mine, am spus cu voce tremurată.

Tata a oftat adânc. — Fata tatii… lumea nu e făcută pentru femei singure. Ce-o să zică vecinii? Că te-ai dus după bărbați? Că nu-ți pasă de familie?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mereu „ce-o să zică lumea”. Mereu „sacrificiul”. Dar nimeni nu întreba ce simt eu.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit pozele vechi cu noi toți la masă de Crăciun, cu bunica râzând și tata încă sănătos. M-am întrebat dacă nu cumva sunt egoistă. Dar apoi m-am uitat în oglindă și am văzut o femeie obosită, cu cearcăne adânci și ochii stinși.

A doua zi mi-am făcut bagajul pe furiș. Ana m-a prins la ușă.

— Chiar pleci? mă întrebă ea șoptit.

— Da, Ana. Chiar plec. Am nevoie de asta.

— O să le treacă supărarea… cred. Dar să știi că te admir. Eu n-aș avea curajul tău.

Am zâmbit amar și am ieșit pe ușă cu inima cât un purice.

Drumul spre Constanța a fost ca o eliberare. În tren, am privit câmpurile verzi și cerul larg și am simțit pentru prima dată după mult timp că respir cu adevărat. La hotel, mi-am permis luxul de a dormi până târziu, de a merge singură pe plajă la răsărit, de a citi o carte fără să fiu întreruptă de telefoane sau cerințe.

Dar liniștea nu a durat mult. În a treia zi, telefonul a început să sune insistent. Mama: „Bunica a căzut! Unde ești când avem nevoie de tine?” Tata: „Nu te mai întoarce dacă nu-ți pasă!” Mesaje de la rude: „Rușine să-ți fie! Ai uitat cine te-a crescut?”

Am plâns pe plajă, ascunsă sub o pălărie mare. M-am simțit vinovată și totodată furioasă. De ce trebuie ca orice gest pentru mine să fie considerat trădare? De ce libertatea mea e mereu un afront?

În ultima seară la mare am întâlnit-o pe Maria, o femeie de vârsta mamei mele care citea singură la o terasă.

— Pari tristă, mi-a spus ea zâmbind cald.

I-am povestit totul, fără rețineri. Maria m-a ascultat și apoi mi-a spus:

— Știi ce e cel mai greu? Să-ți dai voie să fii tu însăți într-o lume care vrea mereu altceva de la tine. Și eu am fost ca tine… până când am înțeles că nu pot turna dintr-un ulcior gol.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată noaptea.

Când m-am întors acasă, atmosfera era glacială. Mama nu mi-a vorbit zile întregi. Tata m-a privit ca pe o străină. Doar Ana mi-a lăsat un bilețel: „Sper să găsești curajul să fii fericită.”

Au trecut luni de atunci. Încet-încet, familia s-a obișnuit cu ideea că nu mai pot conta pe mine oricând vor ei. Relațiile s-au răcit, dar eu am început să mă regăsesc. Am ieșit din nou cu prietenele, am început un curs de fotografie și chiar am cunoscut un băiat pe nume Vlad care mă face să râd din nou.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă prețul libertății mele nu e prea mare. Dar apoi mă uit în oglindă și văd o femeie care începe să trăiască cu adevărat.

Oare câte dintre noi trăim viețile altora și uităm de noi? Cât timp trebuie să treacă până ne dăm voie să fim fericite?