Vara la bunica Nora: O luptă nevăzută pentru dragostea nepoților

— Nu vreau să pleci, Ilinca! Am pregătit plăcinta ta preferată, cu vișine din grădină! Glasul mi-a tremurat mai mult decât mi-aș fi dorit. Ilinca, nepoata mea de nouă ani, se uita la mine cu ochii mari, dar deja își strângea rucsacul. Pe hol, fiica mea, Raluca, își verifica telefonul, iar ginerele meu, Mihai, părea grăbit să urce copiii în mașină.

— Mamă, mergem la mama Victoriei azi. A promis că-i duce pe copii la piscină și la mall. Nu te supăra, dar au nevoie și de altceva decât grădina ta, mi-a spus Raluca pe un ton blând, dar ferm.

Am rămas în ușă, cu șorțul plin de făină și inima grea. Vara asta trebuia să fie a mea. Să le arăt nepoților cum e să te murdărești de pământ, să culegi roșii calde din solar, să alergi desculț prin iarbă. Dar de când Victoria s-a pensionat și s-a mutat aproape de oraș, totul s-a schimbat. Era mereu cu idei noi: excursii la salină, teatru de păpuși, pizza în oraș. Copiii o adorau. Iar eu simțeam cum pierd teren.

În seara aceea am stat singură pe prispă, ascultând greierii și încercând să nu plâng. M-am gândit la copilăria Ralucăi: cum venea acasă cu genunchii juliți și părul încâlcit, dar cu zâmbetul larg. Atunci nu era nimeni să-mi fure bucuria de a-i fi mamă și apoi bunică. Acum însă, mă simțeam ca un personaj secundar în propria viață.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Ilinca: „Buni, mi-e dor de tine. Dar azi mergem cu mama Victoria la film.” Am zâmbit amar. M-am ridicat și am început să ud florile din curte. Vecina mea, tanti Maria, m-a văzut și a venit la gard.

— Ce-i cu tine, Nora? Pari abătută.

— Eh… copiii nu mai stau pe aici. Se duc la cealaltă bunică. Ea are tot felul de planuri moderne.

Tanti Maria a oftat:

— Știi cum e… fiecare vrea să fie cea mai iubită bunică. Dar copiii simt dragostea ta. Nu te teme.

Dar eu mă temeam. Seara am sunat-o pe Raluca.

— Mamă, nu vreau să par geloasă… dar simt că nu mai am loc în viața copiilor tăi.

A tăcut o clipă.

— Mamă, nu e vorba de loc. E vorba că vrem să le oferim cât mai multe experiențe. Și tu ai farmecul tău… dar poate ar trebui să încerci și tu ceva nou cu ei.

Am închis telefonul cu un nod în gât. Oare chiar eram demodată? Am stat toată noaptea gândindu-mă ce aș putea face ca să-i atrag pe copii înapoi. A doua zi am mers la bibliotecă și am cerut cărți despre activități pentru copii. Am găsit idei de ateliere de pictură pe pietre, vânătoare de comori prin grădină, chiar și rețete noi de înghețată de casă.

Când au venit copiii peste două zile – doar pentru câteva ore – i-am întâmpinat cu un zâmbet larg:

— Astăzi facem vânătoare de comori! Cine găsește primul comoara primește o surpriză!

Ilinca și fratele ei mai mic, Vlad, au chiuit de bucurie. Am alergat împreună prin curte, am râs și ne-am murdărit pe mâini și pe față. La final le-am dat câte o medalie făcută din carton și bomboane ascunse într-o cutie veche de bijuterii.

Seara, când au plecat iar la Victoria, am simțit totuși o umbră de tristețe. Parcă orice aș fi făcut, tot nu era destul. Într-o zi m-am întâlnit cu Victoria la piață. Era elegantă ca întotdeauna.

— Bună ziua, Nora! Copiii au povestit ce frumos s-au distrat la tine! Sincer, mă bucur că ai găsit ceva care să-i țină ocupați.

Vocea ei avea o urmă de ironie sau poate doar mi s-a părut mie. Am răspuns politicos și am plecat repede. Pe drum m-am întrebat: oare chiar trebuie să fie o competiție? Sau doar eu simt asta?

În weekend a fost ziua lui Vlad. Am organizat o petrecere mică în curte. Am făcut tort cu ciocolată și am invitat toată familia – inclusiv pe Victoria. Atmosfera era tensionată; fiecare dintre noi încerca să fie cea mai atentă bunică: eu cu povești despre copilăria Ralucăi, ea cu glume moderne și poze pe telefon.

La un moment dat Vlad s-a apropiat de mine:

— Buni Nora, pot să dorm la tine diseară? Îmi place când îmi citești povești înainte de culcare.

Mi-au dat lacrimile. L-am strâns în brațe și am simțit că poate nu pierdusem totul.

Seara târziu, după ce toți au plecat sau adormiseră, am stat pe marginea patului și m-am gândit: oare cât valorează timpul petrecut împreună? Oare copiii vor ține minte cine le-a cumpărat jucării sau cine le-a spus povești la lumina lămpii?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că dragostea nu se măsoară în excursii sau cadouri scumpe. Se măsoară în clipele mici – în râsul copiilor când se murdăresc cu înghețată sau în îmbrățișarea caldă de seară.

Mă întreb: voi cum ați face față unei astfel de rivalități? E oare normal să simți gelozie când vine vorba de dragostea nepoților? Sau ar trebui pur și simplu să ne bucurăm că sunt iubiți din două părți?