Vinovat fără vină: Povestea mea sub povara așteptărilor mamei mele

— Radu, iar ai venit acasă cu mâinile goale? Vocea mamei răsuna ca un ecou în bucătăria mică, unde mirosul de ciorbă acră se amesteca cu fumul de la aragazul vechi. Aveam șaptesprezece ani și simțeam că fiecare pas pe care îl făceam era greșit. Mă uitam la mâinile mele, crăpate de la muncile ocazionale pe care le găseam prin sat, și nu știam ce să-i răspund.

— Am încercat, mamă… dar nu mai are nimeni nevoie de ajutor la câmp. Toți au băieții lor acasă, nu ca noi…

Ea oftă adânc, trântind lingura pe masă. — Dacă taică-tău n-ar fi fost un laș, n-am fi ajuns aici! Dar uite că tot tu trebuie să tragi. Mereu tu!

Acele cuvinte mă loveau mai tare decât orice palmă. Tata plecase când aveam zece ani, lăsându-ne cu datorii și promisiuni goale. De atunci, mama părea să vadă în mine nu doar fiul ei, ci și vinovatul pentru toate necazurile noastre.

Noaptea, când mă întindeam pe salteaua subțire din camera îngustă, mă întrebam dacă aș putea vreodată să-i demonstrez că sunt destul. Că nu sunt doar băiatul care aduce prea puțini bani acasă sau care nu ia mereu note bune la școală. Dar orice aș fi făcut, mereu părea prea puțin.

Într-o zi de primăvară, când mugurii abia se deschideau pe prunii din curte, am primit vestea că am fost acceptat la liceul din oraș. Era visul meu să plec din sat, să scap de privirile grele ale vecinilor și de reproșurile mamei. Am intrat în casă cu scrisoarea strânsă în mână, inima bătându-mi nebunește.

— Mamă, am intrat la liceu! Am spus, încercând să-mi ascund lacrimile de bucurie.

Ea s-a uitat la mine cu o privire rece. — Și cine o să plătească drumul tău? Cine o să muncească aici cât tu stai la oraș?

Am simțit cum bucuria mi se scurge printre degete. — Pot să muncesc după ore… sau în vacanțe…

— Nu e destul! Niciodată nu e destul cu tine! a izbucnit ea.

Am ieșit din casă și am fugit până la marginea pădurii. M-am prăbușit pe iarbă și am plâns ca un copil mic. De ce nu pot fi niciodată ceea ce are ea nevoie? De ce trebuie să port eu povara greșelilor tatălui meu?

În acea vară, am muncit la o fermă din apropiere. Patronul, domnul Ilie, era un om aspru dar corect. — Radu, tu ai minte bună. Să nu te lași doborât de necazuri! mi-a spus într-o zi, când m-a văzut abătut.

— Nu știu dacă pot, domnule Ilie… Mama zice că nu fac niciodată destul.

El a dat din cap cu înțelegere. — Părinții uită uneori că și copiii lor au suflet. Să nu uiți asta.

Cuvintele lui mi-au rămas în minte mult timp. Când am început liceul, făceam naveta zilnic cu trenul de la șase dimineața. Mâncam sandvișuri uscate și învățam la lumina slabă din gară. Colegii râdeau uneori de hainele mele ponosite sau de accentul meu de la țară.

Într-o zi, profesoara de română, doamna Popescu, m-a chemat după oră.

— Radu, ai talent la scris. De ce nu participi la concursul județean?

Am zâmbit timid. — Nu cred că sunt destul de bun…

Ea m-a privit cu blândețe. — Să nu te subestimezi niciodată. Ai ceva special.

Am scris o povestire despre copilăria mea și am câștigat premiul întâi. Pentru prima dată în viață, cineva mă aplauda pentru ceea ce eram eu, nu pentru cât puteam aduce acasă.

Când i-am arătat mamei diploma, ea a ridicat din umeri.

— Cu diplomele tale nu plătim facturile!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am început să mă îndepărtez tot mai mult de ea. Vorbeam doar strictul necesar și îmi petreceam timpul liber citind sau scriind în caietul meu ascuns sub saltea.

Într-o seară friguroasă de iarnă, mama s-a îmbolnăvit grav. Am stat lângă patul ei zile întregi, schimbându-i compresele și rugându-mă să-și revină. Într-un moment de luciditate, m-a prins de mână.

— Radu… îmi pare rău că am fost atât de aspră cu tine…

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Mamă… tot ce am vrut a fost să fii mândră de mine…

Ea a oftat greu. — Sunt mândră… doar că mi-a fost frică să nu te pierd ca pe taică-tău…

Atunci am înțeles: frica ei se transformase în reproșuri și așteptări imposibile. Nu era vina mea că tata plecase sau că viața fusese nedreaptă cu noi.

Mama s-a făcut bine încet-încet, iar relația noastră s-a schimbat puțin câte puțin. Nu am devenit niciodată familia perfectă din reclamele la televizor, dar am început să ne acceptăm unul pe celălalt cu bune și rele.

Acum sunt student la Litere și încă trimit bani acasă când pot. Scriu povești despre oameni ca mine: vinovați fără vină, care poartă pe umeri poverile altora.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Câți copii poartă poverile părinților lor fără să știe dacă vor fi vreodată destul?