Zece copii și o singură dorință: Povestea unei mame românce între speranță și dezamăgire

— Maria, dacă nici de data asta nu-i băiat, ce-o să facem? Glasul soacrei mele, Ileana, răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. Fetele se joacă în curte, râzând, dar eu simt cum fiecare cuvânt al Ilenei mă apasă ca o piatră pe piept.

— O să fie ce-o vrea Dumnezeu, răspund încet, fără să o privesc. Dar știu că nu-i destul. Niciodată nu e destul.

De nouă ori am născut. De nouă ori am privit în ochii doctorului și am întrebat: „E sănătoasă?” De fiecare dată, răspunsul a venit cu un zâmbet: „E fetiță, să vă trăiască!” Și de fiecare dată, acasă, bucuria mea s-a izbit de privirile dezamăgite ale soțului meu, Gheorghe, și ale Ilenei. În satul nostru din Moldova, băiatul e stâlpul casei. Fata? O dai la măritat, pleacă. Băiatul rămâne, duce numele mai departe.

— Maria, tu nu vezi că toată lumea râde de noi? Nouă fete! Ce fel de bărbat sunt eu? Gheorghe își freacă fruntea cu palmele bătătorite de muncă. Îl iubesc, dar uneori simt că nu mă vede decât ca pe o fabrică de copii.

— Nu-i vina mea, Gheorghe. Nici a ta. Dumnezeu hotărăște.

— Dumnezeu… oftează el. Dar eu știu că nu-i ajunge răspunsul ăsta.

Când am rămas însărcinată a zecea oară, n-am spus nimănui două luni. Mi-era rușine. Mi-era teamă. M-am uitat în oglindă și m-am întrebat: „Cine sunt eu? O mamă bună? Sau doar o femeie care nu știe să facă băieți?”

Într-o seară, după ce fetele au adormit grămadă pe salteaua din camera mică, am ieșit pe prispă. Stelele erau multe și reci. Am plâns încet, să nu mă audă nimeni. M-am rugat: „Doamne, dă-mi putere să nu mă pierd pe mine însămi.”

A doua zi dimineață, Ileana a venit cu o vecină, tanti Viorica.

— Auzi, Maria, ai auzit de leacurile băbești? Dacă pui sub pernă un brâu roșu și bei ceai de coada-șoricelului, sigur iese băiat!

Am zâmbit amar. Toată lumea avea o părere despre uterul meu. Toată lumea știa ce trebuie să fac ca să nasc băiat. Nimeni nu mă întreba dacă mai pot. Dacă mai vreau.

Fetele mele sunt frumoase și deștepte. Ana cântă la vioară. Irina citește poezii pe ascuns. Loredana visează să fie doctoriță. Dar pentru satul nostru ele sunt doar „fetele Mariei”. Niciodată nu-s destule.

Într-o duminică, la biserică, preotul a vorbit despre familie și copii.

— Să mulțumim Domnului pentru orice dar! Dar să nu uităm că băiatul e sprijinul casei!

Toți s-au uitat spre mine. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. După slujbă, tanti Paraschiva mi-a șoptit:

— Poate acum ai noroc!

Noroc… De parcă fetele mele ar fi ghinion.

Seara, Gheorghe a venit acasă abătut.

— La cârciumă râd de mine. Zic că-s blestemat să n-am băiat.

— Și tu ce crezi?

— Nu știu… Dar mi-e rușine.

M-am uitat la el și am văzut un bărbat obosit, prins între tradiție și dragostea pentru familie. Știu că mă iubește în felul lui. Dar presiunea e prea mare.

Luna a trecut greu. Greața m-a ținut la pat zile întregi. Fetele m-au ajutat cum au putut: Ana a făcut mâncare, Irina a spălat rufe. Ileana bombănea mereu:

— Dacă era băiat, altfel te-ai fi simțit!

Într-o zi am cedat.

— Mamă Ileana, dacă nu vă place cum trăiesc și ce copii am, plecați! Eu nu mai pot! Sunt tot om!

A tăcut o clipă. Apoi a ieșit trântind ușa.

Gheorghe m-a luat în brațe seara aceea.

— Iartă-mă că te-am lăsat singură cu toate astea.

Am plâns amândoi.

Când a venit vremea ecografiei, am mers cu inima cât un purice la oraș. Doctorița s-a uitat la mine cu blândețe.

— Vreți să știți ce e?

Am dat din cap.

— E fetiță.

Am simțit cum tot aerul din plămâni mi se scurge afară. Am zâmbit slab.

— Sănătoasă?

— Perfect sănătoasă.

Pe drum spre casă m-am gândit: cum o să le spun tuturor? Cum o să fac față privirilor? Dar când am ajuns acasă și fetele au sărit pe mine cu îmbrățișări și râsete, am simțit că inima mea e plină.

Seara aceea am stat cu Gheorghe pe prispă.

— E fetiță iar…

A oftat adânc.

— Poate așa ne-a fost scris… Poate trebuie să fim recunoscători pentru ce avem.

L-am strâns de mână.

— Eu sunt fericită cu ele. Și cu tine. Poate într-o zi satul o să vadă cât valorează o fată.

Noaptea aceea am dormit liniștită pentru prima dată după mult timp.

Mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc cu povara asta? Oare când vom fi libere să fim doar mame — nu fabrici de băieți sau fete? Voi ce credeți: contează mai mult tradiția sau fericirea fiecăruia dintre noi?