Zece pași spre lumină: Povestea unei mame din Bacău

— Maria, dacă nici de data asta nu-i băiat, eu nu mai știu ce să fac cu tine! vocea lui Gheorghe răsună ca un tunet în bucătăria mică, unde aburii ciorbei se amestecau cu mirosul de neliniște.

M-am oprit din tăiatul cepei, cu ochii în lacrimi, dar nu de la ceapă. Era a noua oară când auzeam aceeași replică, de fiecare dată când testul de sarcină arăta două liniuțe. Nouă fete. Nouă minuni, fiecare cu ochii ei mari și curioși, fiecare cu râsul ei cristalin. Dar pentru Gheorghe, soțul meu, și pentru mama lui, tanti Viorica, toate astea păreau să nu conteze. În satul nostru din Bacău, băiatul era văzut ca o binecuvântare, iar fetele… ca o povară.

— Mamă, dar dacă e iar fată? întreabă Ana, cea mai mare dintre fete, cu vocea tremurândă. Avea doar doisprezece ani și deja simțea greutatea așteptărilor care apăsau pe umerii mei.

— Nu contează, iubita mea. Sunteți toate minunate. Dar nu i-am spus adevărul. În fiecare noapte mă rugam să fie băiat, nu pentru mine, ci pentru liniștea casei.

Când am rămas însărcinată a zecea oară, vestea s-a răspândit ca focul prin sat. Vecinele mă priveau cu milă sau cu invidie, iar la biserică preotul m-a binecuvântat cu un zâmbet obosit: „Poate acum vine și moștenitorul!”

Într-o seară, Gheorghe s-a întors acasă mai devreme decât de obicei. Era nervos, trântind ușa de la intrare.

— Am vorbit cu doctorul Ionescu. Zice că se poate face ecografie să vedem ce-i. Mergem mâine!

Nu era o întrebare. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Fetele s-au adunat în jurul meu ca niște pui sub aripa găinii. Le-am mângâiat pe capete, încercând să le liniștesc.

A doua zi, la cabinetul doctorului Ionescu, Gheorghe stătea încordat lângă mine. Doctorul a plimbat sonda rece pe burta mea și s-a uitat lung la monitor.

— Ei, domnu’ Gheorghe… nu pot să vă spun sigur încă… dar pare că e băiat.

Gheorghe a izbucnit într-un râs scurt și triumfător. Eu am simțit cum mi se taie respirația. Nu știam dacă să mă bucur sau să plâng. M-am uitat la doctor și am văzut o umbră de îndoială pe fața lui.

Seara, acasă, Gheorghe a deschis o sticlă de vin și a chemat toți vecinii la masă.

— În sfârșit! O să am cui lăsa casa și pământul! a strigat el printre pahare.

Fetele mele stăteau într-un colț, uitându-se la mine cu ochi mari și triști. Am simțit cum mi se rupe inima. Ce le transmiteam? Că nu sunt destule? Că valoarea lor depinde de ceva ce nu pot controla?

În noaptea aceea am plâns în tăcere. Ana a venit lângă mine și m-a întrebat:

— Mamă, dacă era iar fată… ce făceai?

Am strâns-o la piept.

— Te iubeam la fel de mult. Pe toate vă iubesc la fel.

Lunile au trecut greu. Gheorghe vorbea tot mai des despre băiatul care urma să vină: „O să-l fac bărbat adevărat! O să-l duc la pescuit! O să-l învăț să repare tractorul!” Fetele îl priveau cu un amestec de curiozitate și teamă.

Când a venit ziua nașterii, am simțit că toată lumea stă cu sufletul la gură. La maternitate, asistenta m-a privit complice:

— Să fie sănătos, doamnă! Dar să știți că fetele sunt cele mai bune sprijin la bătrânețe.

Am născut greu. Ore întregi de durere și teamă. Când am auzit primul țipăt al copilului, am întrebat printre lacrimi:

— Ce e?

Asistenta s-a uitat la mine și a zâmbit trist:

— E fată…

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. M-am gândit la Gheorghe, la reacția lui, la fetele mele care mă așteptau acasă.

Când am ajuns acasă cu micuța în brațe, Gheorghe nici nu s-a uitat la ea. A ieșit pe prispă și a stat acolo ore întregi. Mama lui a venit și mi-a spus:

— Maria, tu nu vezi că-l omori pe bărbatul ăsta? Nouă fete! Ce-o să zică lumea?

Am simțit cum furia îmi urcă în gât.

— Ce-o să zică lumea? Să zică ce vrea! Eu le iubesc pe toate!

În zilele următoare, Gheorghe s-a închis tot mai mult în el. Fetele încercau să-l facă să râdă, dar el le respingea mereu.

Într-o seară, Ana a venit la mine cu ochii roșii:

— Mamă, noi nu suntem destule?

Am plâns împreună mult timp. Am realizat atunci că trebuie să lupt pentru ele, pentru mine, pentru demnitatea noastră.

Am început să vorbesc deschis cu fetele despre valoarea lor. Le-am încurajat să viseze, să învețe, să fie independente. Am mers împreună la bibliotecă, am citit povești despre femei puternice.

Gheorghe a rămas prins în lumea lui veche. Dar eu am ales alt drum pentru mine și copiii mei.

Astăzi mă uit la cele zece fete ale mele și știu că sunt cea mai bogată femeie din sat.

Mă întreb: oare câți dintre noi trăim după regulile altora și uităm să ne ascultăm inima? Câte mame își sacrifică fericirea pentru niște tradiții care nu le aparțin? Voi ce ați face în locul meu?