Zile de naștere fără invitație: Povestea unei mame invizibile

— Nu cred că ar trebui să vii azi, Irina. E mai bine așa pentru toată lumea, mi-a spus Vlad la telefon, cu vocea lui rece, tăioasă, pe care o recunoscusem încă din anii de căsnicie. Am rămas cu telefonul la ureche, privind spre fereastra aburită, în timp ce afară ploua mocănește peste Bucureștiul cenușiu. Era ziua Mariei, fiica noastră, și eu nu aveam voie să fiu acolo.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea nebunește. Am vrut să-i spun că nu are dreptul să mă țină departe, că sunt mama ei, că am dreptul să-i văd zâmbetul când suflă în lumânări. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. — Vlad, te rog… E ziua ei. Nu pot să nu fiu acolo. — Irina, nu vreau scandal. Mama mea e aici, sora mea la fel. Știi bine că nu te vor. Maria e fericită, nu vrea să vadă certuri.

Am închis ochii și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. M-am gândit la toate zilele în care am stat trează lângă Maria când avea febră, la serile în care îi citeam povești și îi mângâiam părul moale. Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să fiu o străină la propria fiică?

Divorțul nostru fusese urât. Vlad obținuse custodia principală pentru că avea bani, relații și o familie influentă. Eu rămăsesem cu un apartament mic și cu vizite programate, pe care le anulau mereu sub diverse pretexte: „Maria are teme”, „Maria e răcită”, „Maria merge la bunici”. În fiecare duminică dimineața mă trezeam cu speranța că poate azi o voi vedea, dar de cele mai multe ori primeam doar un mesaj sec: „Nu se poate azi”.

În ziua aceea, am stat pe marginea patului cu o cutie mică în mână — cadoul pentru Maria: un jurnal cu copertă roz și un pix cu sclipici. Îl cumpărasem cu gândul la ea, la cât îi place să scrie povești. Am ieșit în ploaie și am mers până la blocul unde locuia Vlad cu Maria. Am stat sub copertina scării, privind luminile din apartamentul lor de la etajul trei. Am auzit râsete și muzică. Mi-am imaginat-o pe Maria alergând printre baloane colorate, cu obrajii roșii de emoție.

Am sunat la interfon. Mi-a răspuns Vlad: — Ce faci aici? Ți-am spus să nu vii! — Vreau doar să-i dau cadoul Mariei. Nu vreau să intru, nu vreau scandal… doar să-i văd ochii pentru o clipă.

A urmat o pauză lungă. Apoi vocea lui s-a înmuiat puțin: — Lasă-l la portar. O să i-l dau eu.

Am coborât scările cu sufletul frânt. Portarul m-a privit cu milă când i-am întins cutia roz. — E pentru fata mea… are 10 ani azi.

M-am întors acasă udă leoarcă și am stat pe canapea ore întregi, privind telefonul care nu suna niciodată din partea Mariei. Seara târziu am primit un mesaj: „Mulțumesc pentru jurnal, mami.” Atât. Fără inimioare, fără zâmbete.

Mi-am amintit de copilăria mea la Bacău, când mama mă ținea strâns în brațe și îmi spunea că orice s-ar întâmpla, ea va fi mereu acolo pentru mine. Eu nu puteam fi acolo pentru Maria. Nu pentru că nu voiam, ci pentru că nu mi se permitea.

Prietenii mei îmi spuneau mereu: „Luptă! Dă-l în judecată! Nu lăsa să te calce în picioare!” Dar procesele costau bani pe care nu-i aveam și timp pe care îl pierdeam tot așteptând un semn de la fiica mea. În fiecare seară mă rugam ca Maria să nu mă uite, să știe că o iubesc chiar dacă nu sunt lângă ea.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Ana m-a găsit plângând în baie. — Irina, trebuie să faci ceva! Nu poți trăi așa! — Ce să fac, Ana? Să mă duc peste ei? Să urlu pe scara blocului? Să-mi umilesc copilul? — Nu știu… dar nici să te stingi încet nu e o soluție.

Am început să scriu scrisori pentru Maria pe care le păstram într-o cutie veche de pantofi. Îi povesteam despre mine, despre visele mele pentru ea, despre cât de mult o iubesc. Speram ca într-o zi să le citească și să știe adevărul: că mama ei n-a renunțat niciodată.

Au trecut doi ani de atunci. Maria a crescut și a început să-mi răspundă mai des la mesaje. Uneori îmi trimite poze cu temele ei sau cu pisica pe care i-a luat-o Vlad ca să-i umple golul din suflet. Dar încă simt zidul dintre noi — zid construit din minciuni, tăceri și absențe forțate.

Într-o seară de vară, când soarele apunea peste oraș, am primit un mesaj neașteptat: „Mami, pot veni la tine weekendul ăsta?” Am plâns ore întregi înainte să-i răspund „Da”. Când a venit la mine, m-a privit lung și mi-a spus: — Mami… tu ai fost tristă mult timp? — Da, iubita mea… dar acum ești aici.

Nu știu dacă vreodată voi recupera anii pierduți sau dacă dragostea mea va repara tot ce s-a rupt între noi. Dar știu că nu voi înceta niciodată să lupt pentru ea.

Oare câte mame trăiesc aceeași durere tăcută ca mine? Oare dragostea noastră va fi vreodată suficientă ca să ne aducă înapoi copiii?