Ziua în care am dus-o pe mama la azil: Privirea care mi-a sfâșiat sufletul

— Nu mă lăsa aici, Vlad, te rog… vocea mamei tremura, iar ochii ei căprui, odinioară atât de vii, erau acum plini de teamă și rugăminte. Țineam mâna ei subțire între palmele mele, simțind cum fiecare secundă apasă pe pieptul meu ca o piatră grea.

Era o dimineață mohorâtă de noiembrie, iar aerul rece părea să-mi taie respirația. În fața clădirii cenușii a azilului „Sfânta Maria”, lumea părea să se fi oprit în loc. O bătrână cu părul alb privea pe fereastră, iar un bărbat în halat albastru fuma grăbit lângă poartă. Totul părea străin și ostil.

— Mamă, nu am altă soluție… am încercat să-i spun cu voce calmă, dar cuvintele mi se frângeau în gât. — Nu mai pot singur. Tu ai nevoie de îngrijire permanentă, iar eu… eu nu pot să fiu mereu aici.

Ea a oftat adânc și a privit în jos. Între noi a fost mereu o distanță pe care niciodată nu am știut cum s-o depășim. Tata a murit când aveam doisprezece ani, iar mama s-a închis în ea însăși. A muncit mult ca să mă crească, dar nu și-a arătat niciodată afecțiunea. Totul era despre reguli, despre note bune, despre „să nu ne facem de râs”.

— Vlad, știi că nu mi-am dorit niciodată să ajung aici… a șoptit ea. — Dar dacă tu crezi că e mai bine…

Am simțit cum mă cuprinde furia și neputința. De ce nu putea să mă înțeleagă? De ce trebuia să mă facă să mă simt vinovat? Am privit-o și am văzut cât de mică și fragilă devenise. Boala Parkinson îi furase deja zâmbetul și siguranța din pași.

— Nu e vorba despre ce vreau eu sau tu, mamă. E despre ce avem nevoie amândoi. Eu nu mai pot să lipsesc de la muncă, să te las singură acasă, să mă tem că iar ai căzut în baie…

Un oftat lung s-a strecurat printre buzele ei uscate. — Ți-am fost o povară mereu, nu-i așa?

— Nu spune asta! am izbucnit. — Nu e adevărat! Dar nu mai pot… Nu mai pot!

O asistentă tânără a ieșit pe ușă și ne-a zâmbit forțat. — Doamna Maria? Haideți să vă arăt camera dumneavoastră.

Mama s-a ridicat încet, sprijinindu-se de brațul meu. Am pășit împreună pe holul lung, unde pereții erau decorați cu tablouri naive și mirosul de dezinfectant era copleșitor. În cameră, două paturi simple, o noptieră și o fereastră mică spre curtea interioară.

— O să vin des să te văd, i-am spus încercând să par convingător.

Ea nu a răspuns. S-a așezat pe marginea patului și a privit pe geam. Am rămas câteva clipe în ușă, incapabil să mă mișc sau să spun ceva care să aline durerea aceea surdă dintre noi.

Pe drum spre casă, am plâns pentru prima dată după mulți ani. M-am gândit la toate momentele când aș fi putut să fiu mai bun cu ea, când aș fi putut să-i spun „te iubesc” sau măcar „mulțumesc”. Dar între noi au fost mereu doar tăceri apăsătoare și reproșuri nerostite.

Sora mea, Irina, m-a sunat seara:

— Ai făcut ce trebuia, Vlad. Nu te mai chinui atât. Nici eu nu pot s-o iau la mine cu copiii mici…

— Știu… dar nu pot să scap de senzația că am abandonat-o.

— N-ai abandonat-o. Ai făcut tot ce-ai putut. Și ea știe asta.

Dar oare chiar știa? Sau vedea doar un fiu rece care a dus-o într-un loc străin?

Zilele au trecut greu. Mergeam la azil o dată pe săptămână. De fiecare dată o găseam mai tăcută, mai retrasă. Uneori îmi povestea despre ceilalți bătrâni: doamna Stanciu care plângea după fiica plecată în Italia; domnul Petrescu care nu primea niciodată vizite.

— Aici toți suntem niște umbre care așteaptă… ceva, mi-a spus într-o zi.

Am încercat să-i aduc flori, prăjituri de casă, fotografii vechi. Dar nimic nu părea să-i lumineze chipul.

Într-o duminică am găsit-o privind fix la poza cu tata.

— Ți-am greșit mult, Vlad… a spus încet. — Am fost prea aspră cu tine. Mi-a fost frică să nu te pierd și te-am ținut la distanță fără să-mi dau seama.

Mi-au dat lacrimile.

— Și eu ți-am greșit, mamă. N-am știut niciodată cum să-ți spun ce simt.

Ne-am îmbrățișat pentru prima dată după ani întregi. Era o îmbrățișare stângace, dar plină de tot ce nu ne-am spus niciodată.

Câteva luni mai târziu, mama s-a stins liniștită în somn. Ultima imagine cu ea e aceea din acea duminică: zâmbind slab și ținându-mă de mână.

Acum stau singur în apartamentul nostru mic din București și mă întreb: oare câți dintre noi ajungem să ne împingem părinții spre singurătate din neputință sau frică? Oare cât din răceala dintre noi e alegere și cât e doar neputința de a iubi altfel?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar dacă ați trecut prin ceva asemănător… voi cum ați reușit să vă împăcați cu decizia voastră?