Ziua în care demnitatea fiului meu a fost pusă la încercare

— Vlad, vino aici să-ți salute „mama cea nouă”, a spus Radu, cu un zâmbet fals, în timp ce Sorina își aranja părul perfect coafat și privea cu superioritate peste masa plină de prăjituri. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era ziua lui Vlad, băiatul nostru de doisprezece ani, și tot ce-mi doream era să fie fericit. Dar în ochii lui am văzut deja neliniștea.

Petrecerea era în toi, copiii râdeau, baloanele colorate pluteau peste sufrageria noastră mică din Ploiești. Mama mea aducea platouri cu sărățele, iar sora mea, Ioana, făcea poze cu telefonul. Totul părea normal până când Radu a intrat cu Sorina de mână, ca și cum ar fi vrut să demonstreze ceva. Am încercat să-mi păstrez calmul, deși știam că prezența lor va tulbura atmosfera.

— Vlad, hai să-i arăți Sorinei ce ai primit cadou de la mine! a insistat Radu. Vlad s-a uitat la mine, căutând sprijin. Am dat din cap aprobator, încercând să-i transmit că sunt acolo pentru el.

Sorina s-a apropiat de Vlad și i-a întins un pachet mic, frumos ambalat. — Sper că nu ai deja ceva mai bun de la mama ta… a spus ea pe un ton ironic, destul de tare cât să audă toți adulții din cameră. Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji.

Vlad a desfăcut pachetul încet. Era un ceas ieftin, cu brățară din plastic. — Mulțumesc… a șoptit el, dar Sorina nu s-a oprit aici.

— Să nu-l pierzi ca pe telefonul pe care l-ai spart data trecută! a continuat ea, râzând zgomotos. Câțiva adulți au zâmbit stânjeniți. Vlad s-a înroșit și a privit în jos. Mi-am simțit inima sfâșiată.

Am vrut să intervin, dar mama m-a prins ușor de mână sub masă: — Las-o, nu merită scandal acum… Dar nu puteam să tac.

— Sorina, cred că e suficient. E ziua lui Vlad și nu cred că e momentul pentru glume răutăcioase, am spus pe un ton calm dar ferm.

Sorina m-a privit cu dispreț: — Nu mă băgați pe mine în educația voastră! Eu doar încerc să-l ajut să fie mai responsabil.

Radu a încercat să detensioneze situația: — Haideți, nu faceți din țânțar armăsar… Dar Vlad deja ieșise din cameră cu ochii în lacrimi.

Am mers după el și l-am găsit în camera lui, stând pe pat și ținând ceasul strâns în mână.

— Mamă, de ce trebuie să vină mereu și să mă facă de râs? De ce nu pot avea și eu o zi normală? a spus el printre suspine.

L-am luat în brațe și i-am șoptit: — Nu e vina ta. Unii oameni nu știu când să se oprească. Dar tu ești mai bun decât atât. Hai să ne întoarcem la petrecere. Nu le da putere asupra ta.

Vlad s-a șters la ochi și a dat din cap. Am intrat împreună în sufragerie. Toată lumea tăcuse. Sorina părea mulțumită de efectul produs.

Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat. Sora mea Ioana s-a ridicat și a spus tare:

— Vlad, hai să deschidem cadoul de la mine! Și știi ce? Să-ți spun o poveste despre cum am spart eu două telefoane într-o singură zi! Toată lumea a început să râdă, iar Vlad a zâmbit timid.

Atmosfera s-a relaxat puțin. Copiii au început să cânte „La mulți ani”, iar Vlad a suflat în lumânări cu ochii umezi dar senini.

După tort, când invitații se pregăteau să plece, Sorina s-a apropiat de mine:

— Poate data viitoare îl înveți să fie mai recunoscător…

Am privit-o direct în ochi:

— Poate data viitoare vii fără prejudecăți și fără dorința de a umili un copil care nu ți-a greșit cu nimic.

Radu a intervenit:

— Sorina, hai să mergem…

Dar înainte să iasă pe ușă, mama mea – care rareori ridică vocea – i-a spus Sorinei:

— Să știi că Vlad are noroc cu o mamă care îl apără. Nu toți copiii au acest noroc. Poate ar trebui să te gândești la asta înainte să vorbești data viitoare.

Sorina a plecat fără să mai spună nimic. Radu părea rușinat.

Seara târziu, după ce am strâns totul și Vlad adormise cu ceasul pe noptieră, m-am uitat la el și mi-am promis că nu voi lăsa niciodată pe nimeni să-i umbrească bucuria.

Mă întreb uneori: De ce unii adulți uită cât de fragil e sufletul unui copil? Și cât de mult contează ca cineva să-i fie scut atunci când lumea devine nedreaptă?