Ziua în care încrederea mea s-a făcut țăndări
— Nu pot să cred, Vlad! Cum ai putut să faci asta? Ți-am spus de atâtea ori să nu te atingi de mașina mea fără să mă întrebi!
Vocea mea răsuna prin apartamentul mic din cartierul Drumul Taberei, iar Vlad stătea în prag, cu ochii în pământ și mâinile tremurând. Mama, cu șorțul pătat de sos de roșii, încerca să mă calmeze, dar fiecare cuvânt al ei era ca o scânteie pe un butoi cu pulbere.
— Hai, măi, nu mai țipa la el! E totuși fratele tău. S-a întâmplat, ce vrei să facem acum? a spus mama, ridicând din umeri.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mașina aceea nu era doar un obiect – era libertatea mea, munca mea de doi ani la call center-ul ăla nenorocit, economiile strânse cu greu. Era visul meu de a evada din apartamentul sufocant și de a merge unde vreau, când vreau. Și acum era o grămadă de fiare contorsionate într-o parcare din Militari.
— Vlad, ai idee cât m-a costat? Ai idee cât am muncit pentru ea?
El a ridicat privirea, ochii lui albaștri umezi de lacrimi.
— Îmi pare rău, Sorina. Jur că o să-ți plătesc reparația. O să-mi găsesc ceva de muncă, promit!
Am izbucnit în râs amar.
— Tu? Să-ți găsești de muncă? Ai 22 de ani și încă trăiești pe banii mamei! Când ai de gând să crești?
Mama a intervenit din nou, cu vocea ei caldă dar fermă:
— Sorina, nu e momentul să-l judeci. Știi că Vlad trece printr-o perioadă grea. Nu vezi că e distrus?
M-am prăbușit pe canapea, simțind cum furia se amestecă cu neputința. De ce trebuia mereu să fiu eu cea responsabilă? De ce eu trebuia să iert mereu?
Seara a venit ca o ceață grea peste noi. Tata era la muncă în Germania și nu știa nimic. Mama a încercat să facă supă și să ne adune la masă ca pe vremuri, dar tăcerea era apăsătoare. Vlad nu a mâncat nimic. Eu am ciugulit două linguri și am fugit în cameră.
În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru familia mea: cum am renunțat la facultatea din Cluj ca să rămân aproape de mama după ce tata a plecat la muncă afară; cum am acceptat să împart totul cu Vlad, chiar dacă el părea mereu copilul preferat. Și acum, când aveam ceva al meu, totul s-a dus pe apa sâmbetei.
A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine cu o cafea aburindă și ochii umflați de nesomn.
— Sorina… chiar vreau să repar ce-am stricat. Am vorbit cu un prieten care lucrează la un service auto. Poate mă angajează acolo. Te rog… dă-mi o șansă.
L-am privit lung. Voiam să cred că se va schimba, dar trecutul lui era plin de promisiuni încălcate: joburi abandonate după două zile, examene picate pentru că „nu avea chef”, prieteni dubioși care îl trăgeau mereu în belele.
— Vlad, nu e vorba doar despre mașină. E despre încredere. Despre faptul că nu pot conta pe tine niciodată.
El a dat din cap încet.
— Știu… Dar te rog, lasă-mă să-ți demonstrez că pot.
Mama a intrat pe ușă exact atunci, cu vocea ei blândă dar obosită:
— Sorina, nu mai fi așa dură cu el! E fratele tău. Familia e tot ce avem.
M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece de aprilie m-a izbit în față. Am privit blocurile cenușii din jur și mi-am dorit să fiu oriunde altundeva. M-am întrebat dacă familia chiar e tot ce avem sau dacă uneori familia e cea care ne ține pe loc.
Zilele au trecut greu. Vlad s-a ținut de cuvânt și s-a angajat la service-ul prietenului lui. Venea acasă murdar de ulei și obosit, dar părea alt om. Îmi lăsa câte 50 de lei pe birou în fiecare săptămână – „pentru reparație”, spunea el timid. Mama îl lăuda mereu și îmi repeta obsesiv:
— Vezi? Ți-am zis eu că se schimbă!
Dar eu nu puteam uita ușor. De fiecare dată când vedeam cheia mașinii pe raftul gol din hol, simțeam un gol în stomac. Parcă toată viața mea era suspendată între iertare și resentiment.
Într-o seară ploioasă, când Vlad a venit acasă ud leoarcă și cu mâinile crăpate de muncă, s-a așezat lângă mine pe canapea.
— Sorina… știu că nu pot da timpul înapoi. Dar vreau să știi că regret tot ce s-a întâmplat. Nu vreau să te pierd ca soră.
Lacrimile i-au curs pe obraji și pentru prima dată am văzut cât de mult îl doare și pe el tot ce s-a întâmplat.
L-am îmbrățișat strâns și am simțit cum o parte din povara mea se topește.
— Vlad… poate că iertarea nu e despre ceilalți, ci despre noi. Dar mi-e teamă că dacă te iert prea ușor, n-o să înveți niciodată nimic.
El a dat din cap și m-a strâns mai tare.
Acum, după luni de zile în care Vlad a continuat să muncească și să-și țină promisiunea, mașina mea e aproape reparată. Dar relația noastră încă are zgârieturi adânci.
Mă întreb uneori: cât valorează iertarea într-o familie? Poate dragostea fraternală să repare ceea ce încrederea a făcut țăndări? Sau rănile astea rămân pentru totdeauna?