Ziua în care totul s-a schimbat: Oaspetele neașteptat de la ușa mea

— Nu deschide, mama! strigă Vlad din camera lui, vocea tremurândă de teamă. Ploua cu găleata afară, iar tunetele păreau să zguduie blocul nostru vechi din Nicolina. M-am oprit cu mâna pe clanță, inima bătându-mi nebunește. Cine putea fi la ușa noastră la ora asta?

Am tras aer adânc în piept și am deschis. În fața mea stătea un bărbat înalt, cu ochii obosiți și părul ud lipit de frunte. Purta o geantă veche de piele și un halat subțire sub geacă. — Bună seara, doamnă Popescu. Sunt doctorul Lucian Munteanu. Îmi pare rău că vin așa, pe neașteptate, dar trebuie să vorbesc cu dumneavoastră despre Vlad.

Mi s-au tăiat picioarele. Numele fiului meu rostit de un străin mi-a înghețat sângele. — De unde știți despre Vlad? Cine v-a trimis? am întrebat, încercând să-mi ascund panica.

— Vă rog, nu vreau să vă sperii. Am primit un mesaj anonim la spital despre starea lui Vlad. Știu că nu ați mai venit la control de luni bune și… cred că băiatul are nevoie urgentă de ajutor.

Vlad a apărut în hol, palid și tras la față. — Mama, nu-l lăsa să intre! Nu avem nevoie de nimeni!

M-am uitat la el și am simțit cum mă sfâșie neputința. De luni întregi, Vlad refuza să mai meargă la spital. Spunea că nu mai suportă tratamentele, că îi e frică. Soțul meu, Radu, plecase de acasă după ultima ceartă, lăsându-mă singură cu toate grijile și cu un copil bolnav care se stingea pe zi ce trece.

— Vlad, te rog… Hai să ascultăm ce are de spus domnul doctor, am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Doctorul Munteanu a intrat și s-a așezat pe scaunul din bucătărie. A scos din geantă niște hârtii și le-a pus pe masă. — Vlad are nevoie de un tratament nou, unul experimental care tocmai a fost aprobat la București. Dar trebuie să acționăm repede. Fiecare zi contează.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii mari, plini de teamă și furie. — Nu vreau! Nu mai vreau spitale! Tata nici măcar nu e aici! De ce să mai încerc?

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Radu nu răspundea la telefon de zile întregi. De când aflase că Vlad are leucemie recidivantă, nu mai suporta să stea acasă. Se refugia la muncă sau la prieteni, iar eu rămâneam să adun cioburile unei familii care se destrăma sub ochii mei.

— Vlad, știu că ți-e frică. Și mie mi-e frică. Dar nu putem renunța acum. Nu după tot ce am îndurat împreună.

Doctorul Munteanu m-a privit cu blândețe. — Știu că e greu. Dar dacă nu încercăm acest tratament, șansele lui Vlad scad dramatic.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una în care îmi protejam copilul de orice suferință și una în care trebuia să-l împing spre necunoscut pentru a-i salva viața.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat lângă patul lui Vlad, ascultându-i respirația grea și gândindu-mă la toate momentele în care am greșit ca mamă: când am țipat la el pentru note proaste, când am ales să tac în fața lui Radu ca să evit scandalurile, când am mințit că totul va fi bine doar ca să-l liniștesc.

Dimineața devreme, Radu a apărut la ușă, obosit și neras. — Ce caută doctorul ăsta aici? Ce-ai mai făcut?

— Am făcut ce trebuia! Vlad are nevoie de ajutor și tu nu ești aici când avem nevoie de tine!

Radu a izbucnit: — Nu mai suport! Toată lumea dă vina pe mine! Parcă numai eu sunt vinovat că băiatul nostru e bolnav!

Vlad s-a ridicat din pat și a urlat: — Ajunge! Nu mai vreau să vă aud certându-vă! Dacă tot nu vă pasă de mine, lăsați-mă în pace!

Am izbucnit în plâns. Familia mea era o ruină, iar fiul meu suferea nu doar din cauza bolii, ci și din cauza noastră.

În zilele următoare, am încercat să vorbim calm. Doctorul Munteanu venea zilnic să ne explice opțiunile. Radu părea tot mai absent, iar eu mă agățam cu disperare de orice speranță.

Într-o seară, după ce Vlad adormise epuizat de febră, m-am prăbușit pe canapea lângă doctor.

— De ce ni se întâmplă nouă asta? Ce-am făcut greșit?

El m-a privit lung: — Uneori viața nu are logică sau vinovați. Dar aveți o alegere: să luptați sau să renunțați.

A doua zi dimineață am semnat actele pentru tratament. Vlad m-a privit cu ochii plini de lacrimi: — Promiți că nu mă vei lăsa singur?

— Îți promit, puiule. Orice ar fi.

Au urmat luni grele: drumuri la București, nopți nedormite pe holurile spitalului, certuri cu Radu care voia să renunțe la tot și să plece „undeva unde nu doare”. Dar încet-încet am început să fim din nou o familie: am vorbit despre frici, despre greșeli, despre iubire.

Vlad a răspuns bine la tratament. Doctorul Munteanu ne-a devenit prieten și sprijin. Radu a început terapie și încet-încet s-a întors acasă cu adevărat.

Uneori mă gândesc cât de aproape am fost să pierd totul într-o singură noapte ploioasă. Dacă n-aș fi deschis ușa? Dacă m-aș fi lăsat paralizată de frică?

Poate că uneori salvarea vine sub forma unui străin ud leoarcă la ușa ta.

Oare câți dintre noi avem curajul să deschidem ușa necunoscutului atunci când viața ne pune la încercare? Sau rămânem blocați în frică și regret?