Între Patru Pereți Străini: Povestea Mea cu Irina

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să dorm lângă tine! — vocea Irinei răsuna ca un ecou în sufrageria mică, luminată doar de becul galben de pe hol. Ploua cu găleata afară, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare. Mă uitam la ea, încercând să-mi dau seama dacă vorbește serios sau e doar încă o ceartă din șirul nesfârșit.

— Irina, e apartamentul meu. Unde vrei să mă duc? — am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul, deși simțeam cum îmi tremură mâinile.

— Nu mă interesează! Dormi pe canapea! — a răspuns ea, cu ochii plini de lacrimi și furie. — Nu mai suport să te văd lângă mine!

Nu era prima dată când ajungeam aici. De câteva luni, relația noastră se transformase într-un câmp de bătălie. Orice discuție banală despre cine spală vasele sau cine plătește întreținerea se termina cu uși trântite și tăceri apăsătoare. Dar acum era altceva. Acum simțeam că nu mai am niciun drept în propria mea casă.

Apartamentul îl închiriasem cu greu, după ce m-am mutat la București pentru jobul la agenția de publicitate. Era mic, dar era al meu. Când am cunoscut-o pe Irina, mi s-a părut că totul are sens: râdea mult, avea idei trăsnite și mă făcea să uit de stresul zilnic. După șase luni s-a mutat la mine, cu două valize și o pisică pe nume Mura.

La început era frumos. Ne uitam la filme până târziu, găteam împreună și visam la o vacanță la mare. Dar încet-încet, lucrurile au început să scârțâie. Irina voia mereu să controleze totul: ce mâncăm, cum aranjăm mobila, cine vine în vizită. Eu cedam de cele mai multe ori, spunându-mi că așa e într-o relație: trebuie să faci compromisuri.

Dar în seara aceea ploioasă, când mi-a spus că trebuie să dorm pe canapea în propriul meu apartament, ceva s-a rupt în mine.

— Irina, nu e corect! — am spus, încercând să-mi stăpânesc vocea. — Nu poți să mă dai afară din camera mea doar pentru că ești supărată.

— Nu mă interesează! Dacă nu-ți convine, poți pleca tu! — a strigat ea.

Am ieșit pe balcon și am aprins o țigară. Mura s-a strecurat printre picioarele mele și s-a uitat la mine cu ochii ei verzi. M-am gândit la tata, care mereu îmi spunea: „Vlad, bărbatul trebuie să aibă colțul lui.” Dar eu nu mai aveam niciun colț.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Irina făcând bagajele.

— Pleci? — am întrebat, cu un nod în gât.

— Nu. Doar vreau să-ți arăt că pot pleca oricând dacă nu te schimbi.

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Poate chiar eu eram problema? Poate nu făceam destule? Am sunat-o pe mama.

— Mamă, tu cum ai rezolvat certurile cu tata?

— Am vorbit, Vlad. Și am știut când să cedez și când să țin de drepturile mele. Nu l-am dat niciodată afară din patul lui.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. La birou nu m-am putut concentra deloc. Colegul meu, Radu, m-a tras deoparte:

— Ce ai pățit? Pari terminat.

I-am povestit totul. A oftat și mi-a spus:

— Vlad, dacă nu pui limite acum, n-o să le mai pui niciodată. Ești sigur că asta vrei?

Seara am ajuns acasă și am găsit-o pe Irina plângând pe canapea.

— Îmi pare rău… — a șoptit ea. — Dar simt că nu mă asculți niciodată.

M-am așezat lângă ea și i-am spus tot ce aveam pe suflet: că mă simt străin în propria casă, că nu mai știu cine sunt lângă ea, că nu vreau să trăiesc mereu cu frica de a fi dat afară din camera mea.

A urmat o discuție lungă și grea. Am plâns amândoi. Am recunoscut că nici eu nu sunt perfect: evitam conflictele, lăsam lucrurile nespuse până explodau.

Dar ceva s-a schimbat atunci. Am decis să stabilim reguli clare: fiecare are spațiul lui, fiecare are dreptul la respect și liniște. Nu a fost ușor. Au urmat luni de terapie de cuplu, certuri mai mici sau mai mari, dar și momente de apropiere sinceră.

Uneori mă întreb dacă merită toate compromisurile astea. Dacă dragostea înseamnă să renunți la tine pentru celălalt sau să lupți pentru echilibru.

Acum stau pe același balcon, cu Mura în brațe, și privesc luminile orașului. Încerc să-mi dau seama: unde se termină iubirea și unde începe sacrificiul inutil? Oare câți dintre noi au curajul să spună „ajunge” înainte să fie prea târziu?