Umbra Prieteniei: Între Singurătate și Încredere

— Irina, nu uita ce ți-am spus: niciodată să nu lași o prietenă singură să-ți calce pragul! Glasul mamei răsună în mintea mea, ascuțit ca o lamă. Stau pe canapea, cu fetița la sân, iar camera e scufundată în semiîntuneric. E trecut de ora 10, iar soțul meu, Vlad, încă nu s-a întors de la serviciu. Mă uit la telefon, la mesajul de la Ana: „Pot să trec pe la tine? Am nevoie să vorbesc cu cineva.”

Îmi amintesc perfect ziua în care mama mi-a spus pentru prima dată acele cuvinte. Eram adolescentă, tocmai mă certasem cu cea mai bună prietenă a mea, Oana. Mama a venit lângă mine, mi-a mângâiat părul și mi-a spus: „Fetele pot fi cele mai rele una cu alta. Nu le lăsa prea aproape de viața ta.” Atunci am râs. Acum, cu fetița mea în brațe și cu Vlad mereu ocupat, nu mai râd deloc.

Am cunoscut-o pe Ana la liceu. Era genul de fată care te făcea să te simți specială doar pentru că stai lângă ea. Ne-am apropiat repede, am trecut împreună prin toate: examene, iubiri adolescentine, certuri cu părinții. După facultate, drumurile noastre s-au despărțit pentru o vreme. Eu m-am măritat cu Vlad, ea a plecat la București. Dar când am rămas însărcinată, Ana a fost prima care m-a sunat: „Irina, trebuie să ne vedem! Am atâtea să-ți spun!”

De atunci, a devenit singura mea legătură cu lumea din afara casei. Dar mama… mama nu a uitat niciodată să-mi amintească: „Ai grijă cui îi deschizi ușa!”

— Irina? Ești bine? mă întreabă Ana la telefon. Vocea ei e stinsă.
— Da… doar că… Vlad nu e acasă.
— Nu stau mult. Promit. Am nevoie de tine.

Închid ochii și inspir adânc. Ce poate fi atât de rău? E Ana, prietena mea de-o viață. Dar cuvintele mamei mă ard pe dinăuntru.

O las să intre. Are ochii roșii de plâns și mâinile tremurânde. Se așază pe canapea și începe să vorbească despre despărțirea ei recentă. O ascult, dar mintea mea e în altă parte: dacă mama are dreptate? Dacă îi dau prea mult din viața mea și într-o zi mă va răni?

— Irina, tu ai tot ce mi-am dorit vreodată: un soț bun, un copil frumos… Eu nu am nimic! izbucnește Ana.
— Nu spune asta! Știi că nu e adevărat.
— Ba da! Și uneori simt că nu mai pot suporta singurătatea asta…

O iau în brațe. Plânge pe umărul meu ca un copil. În acel moment, mă simt vinovată pentru gândurile mele. Cum aș putea să-i întorc spatele?

Trec zilele și vizitele Anei devin tot mai dese. Vlad începe să comenteze:
— Iar vine Ana? Parcă prea des stă pe aici…
— E singură, Vlad! Are nevoie de ajutor.
— Ai grijă, Irina. Nu vreau să ne trezim cu probleme.

Într-o seară, după ce Ana pleacă, Vlad mă privește lung:
— Știi ce zicea mama ta… poate ar trebui să asculți.
Mă enervez:
— Nu suntem în anii ’80! Prietenii sunt importanți!
El oftează și pleacă la culcare fără să mai spună nimic.

Într-o zi, când mă întorc din bucătărie cu ceaiul pentru Ana, o găsesc privind o fotografie cu mine și Vlad de la nuntă. Zâmbește ciudat.
— Ce frumoși erați atunci…
— Suntem încă, îi răspund încercând să par glumeață.
Ana nu zice nimic. Doar pune fotografia la loc și își bea ceaiul în tăcere.

Încep să observ mici schimbări: Ana îmi aduce cadouri pentru fetiță fără motiv; îl sună pe Vlad direct când nu răspund eu; uneori rămâne până târziu sub pretextul că îi e frică să meargă acasă singură. Odată chiar l-a rugat pe Vlad s-o conducă acasă pentru că „nu vrea să deranjeze o mamă obosită”.

Într-o seară, după ce adoarme fetița, îl găsesc pe Vlad pe balcon, fumând nervos.
— Ce e?
— Irina… cred că Ana are nevoie de ajutor specializat. Nu cred că e bine să stea atât de mult aici.
Simt cum mi se strânge inima:
— Vrei să renunț la singura mea prietenă?
— Nu vreau să renunți la nimic. Dar nici nu vreau să ne pierdem liniștea din casă.

Nu dorm toată noaptea. Mă gândesc la tot ce mi-a spus mama. La cât de singură m-am simțit după naștere. La cât de mult m-a ajutat Ana… dar și la cât de mult a început să mă apese prezența ei constantă.

A doua zi îi spun Anei că am nevoie de timp doar cu familia mea. Se supără. Plânge din nou. Îmi spune că sunt egoistă și că toată lumea o abandonează.

După câteva zile în care nu-mi răspunde la mesaje, primesc un SMS scurt: „Îmi pare rău că te-am împovărat.”

Mă simt vinovată și ușurată în același timp. Vlad mă ia în brațe:
— Ai făcut ce era mai bine pentru noi.
Dar oare chiar am făcut?

Stau seara pe canapea cu fetița în brațe și mă întreb: cât de mult ar trebui să ne ascultăm părinții? Cât de mult riscăm când lăsăm pe cineva prea aproape de viața noastră? Și oare e mai bine să fii singur decât rănit?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?