Umbrele unei prietenii: Când copilul devine centrul universului

— Irina, nu-l lăsa pe Vlad să atingă telecomanda! strigă Radu din bucătărie, în timp ce eu încercam să zâmbesc forțat către Laura.

Vlad, băiatul Laurei, se învârtea prin sufrageria noastră ca un titirez, trăgând de cabluri, apăsând butoane, și râzând cu poftă. Laura îl urmărea cu ochii umezi de oboseală și dragoste, iar eu simțeam cum mă sufoc între două lumi: cea a prieteniei noastre vechi și cea nouă, în care copilul ei era centrul universului.

— Lasă-l, Radu, e doar un copil! am încercat eu să temperez situația, dar vocea mi-a ieșit slabă, aproape rugătoare.

Radu a oftat și a ieșit pe balcon. Am rămas doar eu cu Laura și Vlad. M-am aplecat spre ea și am șoptit:

— Poate îi dai o jucărie sau îi pui desene animate?

Laura m-a privit ca și cum i-aș fi cerut să-și abandoneze copilul. S-a strâns la pieptul lui Vlad și mi-a spus:

— El nu se uită la desene. Vreau să-i ofer altceva decât ecrane. Știi cât de mult contează asta pentru dezvoltarea lui?

Am dat din cap, dar în minte mi se derulau toate momentele din ultimele luni: fiecare discuție cu Laura era despre Vlad. Fiecare fotografie pe care o posta era cu el. Toate statusurile ei erau despre cât de greu e să fii mamă și cât de minunat e Vlad. Prietenia noastră părea să dispară sub valul acesta de maternitate absolută.

Seara aceea a fost picătura care a umplut paharul pentru Radu. După ce Laura și Vlad au plecat, el s-a prăbușit pe canapea și mi-a spus:

— Irina, nu mai pot. De fiecare dată când vine Laura, parcă suntem invizibili. Nu putem vorbi despre nimic altceva decât despre copilul ei. Nu putem nici măcar să ne uităm la un film fără să fim întrerupți.

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Laura era prietena mea din liceu. Am trecut împreună prin sesiuni, despărțiri, examene ratate și vacanțe la mare. Dar acum, orice încercare de a vorbi despre altceva decât Vlad se lovea de un zid.

Într-o zi, am intrat pe Facebook să văd ce mai fac colegii de facultate. Am observat că fiecare poză de profil a Laurei era cu Vlad. Pe Instagram, la fel. Pe WhatsApp — aceeași imagine: Vlad zâmbind larg, cu obrajii roșii și ochii mari. Am simțit un fior ciudat: oare Laura mai există ca individ sau s-a dizolvat complet în rolul de mamă?

Am încercat să-i scriu un mesaj:

„Hei, hai să ieșim doar noi două la o cafea! Mi-e dor de tine.”

Răspunsul a venit după două zile:

„Nu pot să-l las pe Vlad cu mama. Plânge după mine. Poate vii tu la noi?”

Am acceptat, dar vizita a fost identică: discuții despre diversificare, somnul copilului, scutece ecologice. Am încercat să-i povestesc despre noul meu proiect la muncă, dar Laura m-a întrerupt:

— Ce noroc ai că poți lucra! Eu nu am timp nici să fac duș uneori.

M-am simțit vinovată că nu am copii și că viața mea părea atât de „ușoară” în comparație cu a ei.

Într-o seară, după o ceartă cu Radu — care mi-a spus că „nu mai suportă să fim baby-sitteri pentru copilul Laurei” — am izbucnit în plâns. M-am întrebat dacă nu cumva sunt o prietenă rea pentru că nu pot înțelege prin ce trece Laura. Sau poate ea nu mai vrea să fie prietena mea decât dacă accept să fiu parte din lumea ei de mamă?

Am decis să-i spun totul direct. Am invitat-o la o plimbare în parc, fără Vlad. A acceptat greu, dar până la urmă a venit.

— Laura, mi-e dor de tine. De noi două. Simt că nu mai vorbim decât despre Vlad și… mi-e teamă că ne pierdem.

A rămas tăcută mult timp. Apoi a izbucnit:

— Tu nu înțelegi! Totul s-a schimbat pentru mine. Nu mai pot fi „doar Laura”. Sunt mama lui Vlad acum. Și da, poate exagerez uneori… dar mi-e frică să nu greșesc cu el. Mi-e frică să nu-l pierd sau să nu fiu o mamă bună.

Am luat-o de mână și am plâns amândouă pe banca din parc. Am realizat atunci cât de greu e pentru ea să fie singură în noul ei rol și cât de greu e pentru mine să accept că prietena mea s-a schimbat pentru totdeauna.

De atunci ne vedem mai rar. Încercăm să găsim un echilibru între viețile noastre atât de diferite. Uneori reușim, alteori nu.

Mă întreb adesea: oare prieteniile adevărate pot supraviețui atunci când viața ne duce pe drumuri atât de diferite? Sau trebuie să acceptăm că unele legături se transformă — sau chiar se rup — atunci când lumea unuia dintre noi devine complet alta?