A doua frigideră din bucătăria noastră – când familia se rupe în tăcere

— Nu mai putem așa, mamă. E mai bine să avem fiecare frigiderul nostru, să nu ne mai încurcăm unul pe altul.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca o piatră în liniștea serii. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, iar Irina, nora mea, își frământa șervețelul între degete. Am simțit cum mi se strânge inima. În urmă cu doar câteva luni, îi primisem cu brațele deschise după nuntă, visând la o casă plină de viață și la mesele lungi de duminică. Acum, bucătăria noastră urma să fie împărțită în două teritorii străine.

— Dar ce s-a întâmplat? De ce nu putem găti împreună? am întrebat, încercând să-mi ascund vocea tremurată.

Irina a ridicat privirea spre mine, cu ochii ei mari și obosiți.

— Nu e nimic personal, doamnă Maria. Doar că avem alte obiceiuri. Eu nu mănânc carne, Vlad vrea altceva la micul dejun… E mai simplu așa.

Simplu? Nimic nu mi se părea simplu. În fiecare colț al bucătăriei vedeam urmele copilăriei lui Vlad: scaunul pe care stătea când frământam cozonac, sertarul cu lingurița lui preferată. Acum, toate astea păreau să nu mai conteze. Am simțit un val de furie amestecat cu neputință.

— Dar nu putem măcar să încercăm? Să găsim o cale să ne înțelegem?

Vlad a oftat adânc. — Mamă, nu vreau să ne certăm. E doar… vrem să avem intimitatea noastră. Să nu ne simțim ca niște musafiri în propria casă.

Am tăcut. Ce puteam spune? Că eu mă simțeam deja ca o străină în casa mea?

A doua zi au venit cu frigiderul nou. L-au pus lângă cel vechi, ca două sentințe reci între care nu mai încăpea niciun zâmbet. De atunci, fiecare și-a văzut de ale lui: eu găteam ciorbă pentru mine și soțul meu, ei își făceau paste sau salate tăcute. Mesele comune au dispărut încet-încet. Doar la ocazii speciale ne adunam toți la masă, dar și atunci simțeam că ceva s-a rupt iremediabil.

Într-o seară, după ce am strâns masa singură, l-am auzit pe soțul meu, Ion, bombănind în sufragerie:

— Ce-i cu prostia asta cu două frigidere? Pe vremea noastră mâncam toți din aceeași oală!

Am dat din umeri. — Lumea s-a schimbat, Ioane. Poate noi suntem cei rămași în urmă.

Dar nu era doar despre mâncare sau electrocasnice. Era despre distanța care creștea între noi zi de zi. Vlad venea târziu acasă, Irina stătea mai mult în camera lor cu laptopul în brațe. Uneori îi auzeam certându-se încet pe hol:

— De ce nu poți să vorbești cu mama ta? măcar să-i explici…

— Nu vreau scandaluri! Las-o să creadă ce vrea.

Mă simțeam vinovată pentru fiecare tensiune dintre ei. Poate că am fost prea insistentă cu tradițiile mele, cu sarmalele și mesele duminicale obligatorii. Poate că nu am știut să-i las spațiu Irinei să fie ea însăși.

Într-o dimineață am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Ne mutăm la chirie pentru o vreme. Avem nevoie de liniște.”

Am plâns ca un copil. Casa era brusc prea mare și prea goală. M-am uitat la cele două frigidere – unul gol-goluț, celălalt plin cu resturi de mâncare pe care nu le mai voia nimeni. Am închis ochii și mi-am amintit de zilele când Vlad venea acasă de la școală și mă întreba: „Ce-ai gătit azi, mamă?”

Au trecut luni până când am avut curajul să-l sun.

— Vlad… Ți-e bine?

A ezitat o clipă.

— Da, mamă. Suntem bine. Ne e dor de voi… dar avem nevoie de spațiul nostru.

Am înțeles atunci că uneori dragostea trebuie să lase loc distanței. Că familia nu se măsoară în câte frigidere ai în bucătărie, ci în cât de mult poți accepta schimbarea fără să pierzi legătura cu cei dragi.

Și totuși… Oare când am început să vorbim mai mult despre electrocasnice decât despre sufletele noastre? Oare câte familii trăiesc aceeași poveste tăcută, sub același acoperiș?