A doua șansă la fericire: Povestea mea după șaptezeci de ani

— Mamă, nu poți fi serioasă! La vârsta asta? Ce-o să zică lumea? — vocea fiicei mele, Irina, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de cozonac rămas de la Paște. Mâinile îmi tremurau ușor pe ceașca de porțelan, dar am ridicat privirea spre ea, încercând să-mi păstrez demnitatea.

— Irina, nu mai sunt copil. Și nici tu. Am dreptul să fiu fericită, nu crezi?

Ea a oftat teatral și s-a așezat pe scaunul de lângă mine, cu brațele încrucișate. Pe chipul ei se citea îngrijorarea, dar și o urmă de dezgust. M-am simțit mică, de parcă aș fi făcut ceva rușinos. Dar oare era rușine să iubești din nou, după șaptezeci de ani?

Totul a început într-o zi obișnuită de aprilie, când am mers la farmacie să-mi iau pastilele pentru tensiune. În fața raftului cu vitamine, un domn cu părul alb și ochii vioi m-a întrebat dacă știu ce suplimente sunt bune pentru memorie. Am zâmbit și i-am spus că, dacă ar exista o pastilă pentru amintiri frumoase, aș cumpăra toată cutia. A râs cu poftă și mi-a întins mâna: „Mă numesc Doru. Și cred că tocmai am găsit un motiv să-mi amintesc ziua asta.”

Nu-mi amintesc ultima dată când cineva m-a privit cu atâta căldură. Soțul meu, Ion, s-a stins acum opt ani, iar de atunci viața mea s-a redus la vizite la piață, seriale turcești și discuții cu vecinele despre reumatism și pensii. Copiii mei — Irina și Vlad — mă vizitau din datorie, nu din dorință. Mă simțeam ca o mobilă veche, uitată într-un colț.

Doru m-a invitat la o plimbare în parc. Am acceptat cu inima strânsă, ca o adolescentă care se teme să nu fie prinsă cu minciuna. Am vorbit ore întregi despre tinerețea noastră, despre cum era viața înainte de Revoluție, despre copii și pierderi. M-a ascultat cu răbdare și m-a făcut să râd din nou. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că trăiesc.

Când le-am spus copiilor despre Doru, reacțiile au fost devastatoare. Vlad a tăcut și a schimbat subiectul. Irina a început să mă controleze: „Unde mergi? Cu cine vorbești? Să nu te păcălească!” Parcă eram din nou o fetiță care trebuie să ceară voie să iasă afară.

Vecinele au început să șușotească pe la colțuri. „Ai văzut-o pe doamna Maria? S-a găsit să-și facă iubit la bătrânețe!” Am simțit rușinea ca pe o povară grea pe umeri. Dar Doru nu s-a lăsat descurajat. Într-o seară mi-a adus flori — lalele galbene — și mi-a spus:

— Maria, viața nu se termină când vor alții. Se termină când nu mai ai curaj să speri.

Am plâns atunci ca un copil. Mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit atingerea unei mâini calde, un zâmbet sincer, o vorbă bună spusă fără grabă.

Totuși, conflictele cu copiii mei s-au adâncit. Irina a venit într-o zi cu soțul ei și mi-au spus răspicat:

— Mamă, dacă vrei să-l vezi pe Doru, fă-o pe ascuns! Nu vrem scandal în familie!

Am simțit cum mă sufoc între pereții casei mele. De ce trebuie să aleg între fericirea mea și liniștea lor? De ce dragostea la bătrânețe e considerată ridicolă sau chiar periculoasă?

Într-o duminică am mers cu Doru la biserică. Oamenii ne-au privit lung, unii cu zâmbete ironice, alții cu milă. Preotul ne-a binecuvântat discret și ne-a spus la ieșire:

— Dumnezeu nu pune vârstă pe iubire.

Cuvintele lui mi-au dat putere. Am început să ies mai des cu Doru: la teatru, la plimbări prin Herăstrău, la cofetărie unde împărțeam o amandină ca doi copii pofticioși. Am redescoperit bucuria lucrurilor mici: o carte bună citită împreună, o melodie veche ascultată la pick-up-ul lui Doru.

Dar acasă mă așteptau mereu reproșurile Irinei:

— Mamă, te comporți ca o adolescentă! Ce-o să creadă nepoții?

Într-o zi am izbucnit:

— Irina, nu vreau să trăiesc doar ca să nu deranjez pe nimeni! Vreau să fiu fericită!

A izbucnit în lacrimi și m-a îmbrățișat strâns:

— Mi-e teamă să nu suferi din nou…

Atunci am înțeles: nu era vorba doar de rușine sau prejudecată. Era teama lor că m-ar putea pierde sau că aș putea fi rănită din nou.

Am început să vorbim mai deschis despre sentimentele noastre. Vlad a venit într-o zi cu copiii lui și l-au cunoscut pe Doru. Nepoata mea cea mică i-a spus:

— Bunicule Doru, vrei să joci șah cu mine?

Am simțit că inima mi se umple de lumină.

Nu știu cât timp mai am pe acest pământ, dar știu că fiecare zi trăită cu dragoste contează mai mult decât toate anii petrecuți în singurătate.

Mă întreb uneori: câți dintre noi îndrăznim să iubim fără teamă de gura lumii? Câți ne permitem să fim fericiți chiar și atunci când ceilalți cred că e prea târziu?