A plecat când eram însărcinată în luna a noua, apoi s-a întors după trei ani cerând iertare

— Nu pot să mai stau aici, Irina! Nu mai pot!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă uitată pe foc. Aveam burta atât de mare încât abia mă puteam ridica de pe scaun. Simțeam cum fiecare cuvânt al lui mă lovește în piept, ca o palmă rece.
— Vlad, te rog… mai e puțin până nasc. Nu mă lăsa acum, te rog!
El și-a tras geaca pe umeri, evitând să mă privească.
— Nu sunt pregătit să fiu tată. Mă sufoc aici. Am nevoie de timp să mă gândesc.
Apoi a ieșit, trântind ușa. Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji și cu mâinile strângându-mi burta, ca și cum aș fi putut să-mi protejez copilul de tot răul din lume.

Așa a început iadul meu. În fiecare noapte, mă întrebam ce am făcut greșit. De ce nu am văzut semnele? Poate pentru că ne-am iubit opt ani fără să locuim împreună, fiecare cu spațiul lui, fiecare cu tabieturile lui. Poate pentru că am crezut că dragostea e suficientă să ne țină împreună când viața ne va pune la încercare.

Când l-am sunat pe tata să-i spun că Vlad a plecat, a tăcut lung la telefon. Mama a venit a doua zi cu o sacoșă de mâncare și cu ochii roșii de plâns.
— O să trecem noi și peste asta, fata mea.
Dar eu nu voiam să trec peste. Voia să mă trezesc din coșmar.

Nașterea a fost grea. Am născut singură, cu o asistentă care m-a ținut de mână și mi-a șoptit: „Ești puternică, Irina.” Când am ținut-o prima dată pe Maria în brațe, am simțit că tot universul meu s-a schimbat. Dar golul lăsat de Vlad era acolo, ca o rană deschisă.

Primele luni au fost un amestec de oboseală cruntă și disperare. Maria plângea mult, iar eu nu aveam timp nici să plâng după Vlad. Mama mă ajuta cât putea, dar era și ea obosită și bolnavă. Tata nu vorbea despre Vlad niciodată; îl simțeam cum strânge din dinți ori de câte ori îi vedea poza pe raft.

Prietenii mei au început să dispară unul câte unul. Unii nu știau ce să spună, alții nu voiau să se implice. Doar Roxana venea din când în când cu o cafea și o glumă proastă:
— Dacă-l prind pe Vlad, îi rup picioarele!
Râdeam amar și îi spuneam că nu merită nici măcar atât.

Au trecut luni, apoi ani. Am găsit un job la un magazin alimentar din cartier. Maria mergea la grădiniță și era lumina ochilor mei. În fiecare seară îi citeam povești și îi promiteam că o să fim bine, doar noi două.

Într-o zi de toamnă, când frunzele se adunau grămadă pe trotuar și vântul mirosea a ploaie, l-am văzut pe Vlad la colțul blocului. Avea părul mai scurt și ochii obosiți. S-a apropiat încet, ca un câine bătut.

— Irina… putem să vorbim?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la el fără să spun nimic.

— Am greșit enorm. N-am dormit nopți întregi gândindu-mă la tine și la Maria. Vreau să vă văd… Vreau să repar ce-am stricat.

Am izbucnit în râs. Un râs amar, care m-a surprins și pe mine.

— Să repari? Cum repari trei ani de absență? Cum repari nopțile în care fiica ta a plâns după tine?

A tăcut și s-a uitat în pământ.

— Știu că nu merit iertare… Dar vreau măcar să încerc.

L-am privit lung. În mine se dădea o luptă între furie și dorința de a nu-i refuza Mariei dreptul la un tată.

— Maria nu știe cine ești. Pentru ea, tu ești doar o poză într-un album vechi.

— Vreau să fiu mai mult de-atât…

L-am lăsat să o vadă pe Maria doar sub supravegherea mea. Fetița era curioasă, dar reținută. Vlad încerca stângaci să-i câștige încrederea: îi aducea jucării, îi citea povești, îi desena fluturi pe hârtie.

Într-o seară, după ce Maria a adormit cu capul pe umărul lui Vlad, m-am uitat la el și am întrebat:

— De ce ai plecat atunci? Spune-mi adevărul.

A oftat adânc:

— Mi-a fost frică. Am crescut fără tată și m-am temut că n-o să fiu nici eu mai bun… Am fugit ca un laș.

Am simțit cum furia se topește într-o tristețe grea.

— Știi ce e cel mai greu? Că n-ai avut curajul să-mi spui asta atunci…

Au trecut luni până când am început să-l las mai aproape de Maria. Relația noastră nu mai era ce fusese; eram doi străini legați doar printr-un copil minunat.

Familia mea nu l-a iertat niciodată cu adevărat. Tata nu-i vorbește nici acum când vine la noi acasă; mama îl privește cu milă amestecată cu reproș.

Uneori mă întreb dacă ar trebui să-i dau o a doua șansă sau dacă ar trebui să rămânem doar părinți pentru Maria. Oare oamenii se pot schimba cu adevărat? Sau rănile rămân mereu acolo, chiar dacă timpul trece?

Poate că iertarea e cel mai greu lucru pe care îl putem oferi cuiva care ne-a trădat atunci când aveam cea mai mare nevoie de el… Voi ce ați face în locul meu? Ați putea ierta?