A plecat când eram însărcinată în nouă luni, dar după trei ani s-a întors cerând iertare

— Nu pot să mai stau, Giulia. Nu mai pot!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre cutiile cu haine de bebeluș și mirosul de cafea rece. Aveam burta cât un balon și mă sprijineam de masă, încercând să-mi țin respirația ca să nu izbucnesc în plâns.
— Vlad, te rog… mai e puțin. Orice-ar fi, nu mă lăsa acum…
El își strângea cheile în palmă, privirea îi era pierdută undeva pe lângă mine.
— Nu sunt pregătit. Nu știu cum să fiu tată. Mă sufoc aici.
Apoi a ieșit. Ușa s-a trântit și liniștea a căzut peste mine ca o pătură grea. Am rămas acolo, cu mâna pe burtă, simțind cum fetița mea se mișca înăuntru, ca și cum ar fi încercat să mă liniștească.

Așa a început totul. Aveam douăzeci și opt de ani și credeam că viața mea e pe făgașul cel bun. Cu Vlad eram împreună de șapte ani, dar niciodată nu locuisem împreună. Fiecare avea colțul lui de libertate, iar când am rămas însărcinată, am crezut că e semnul că trebuie să fim o familie adevărată. Ne-am căsătorit repede, cu părinții bombănind pe la colțuri și prietenii ridicând din sprâncene.

Primele luni au fost un carusel de emoții: Vlad era distant, mereu obosit sau nervos. Eu încercam să-l înțeleg, să-l trag după mine prin magazinele cu pătuțuri și hăinuțe, dar el părea mereu absent. Apoi, cu două săptămâni înainte să nasc, a plecat. Fără explicații clare, fără promisiuni.

Mama a venit la mine în acea seară. M-a găsit plângând pe podea, cu genunchii la piept.
— Lasă-l, Giulia! Nu merită nici lacrimile tale, nici copilul tău!
Dar eu nu puteam să-l urăsc. Îl iubeam încă, chiar dacă mă trădase când aveam cea mai mare nevoie de el.

Nașterea a fost grea. Am stat singură în salonul de spital, privind alte mame cu soții lor lângă pat. Când am ținut-o prima dată pe Mara în brațe, am simțit că tot ce contează e ea. Am jurat că n-o să-i lipsească nimic.

Au urmat trei ani de luptă: nopți nedormite, griji pentru bani (salariul meu de educatoare abia ne ajungea), priviri compătimitoare din partea vecinilor și întrebări fără răspuns din partea Mariei: „Unde e tati?”

Tata mă ajuta cât putea, venea să repare robinetul sau să stea cu Mara când eu aveam ședințe la grădiniță. Mama aducea borcane cu zacuscă și încerca să-mi ridice moralul:
— O să vezi tu, Giulia, bărbații ăștia nu știu ce vor! Tu ești puternică!
Dar eu mă simțeam adesea slabă. Mă uitam la pozele noastre vechi și mă întrebam unde am greșit.

Într-o zi de toamnă târzie, când Mara avea aproape trei ani și tocmai învățase să spună „te iubesc” cu gura plină de biscuiți, cineva a bătut la ușă. Am deschis și l-am văzut pe Vlad. Era mai slab, cu barba crescută și ochii roșii.
— Giulia… pot să intru?
Am simțit cum mi se strânge inima. Mara s-a ascuns după piciorul meu.
— Ce cauți aici?
A oftat adânc.
— Am greșit enorm. Am fost laș. M-am speriat… Dar nu am încetat niciodată să mă gândesc la voi.

Am vrut să-l alung, dar ceva m-a oprit. L-am lăsat să intre și ne-am așezat la masă. Mara îl privea curioasă.
— Cine e nenea?
Vlad a început să plângă.
— Eu sunt tati… Iartă-mă că n-am fost aici pentru tine.

A urmat o discuție lungă, cu reproșuri și lacrimi. Vlad mi-a povestit cum a rătăcit prin țară, cum a lucrat pe șantiere prin Cluj și Brașov, cum a dormit prin garsoniere reci și s-a gândit mereu la noi. Spunea că vrea să repare totul.

Familia mea a aflat repede că Vlad s-a întors. Tata n-a vrut să-l vadă în casă:
— Dacă-l mai prind aici, îl scot afară cu mâna mea! A lăsat-o pe fiica mea singură!
Mama era mai împăciuitoare:
— Poate merită o a doua șansă… pentru Mara.
Eu eram sfâșiată între furie și dorința de a-i oferi Mariei un tată.

Vlad a început să vină des: aducea jucării, o ducea pe Mara în parc, încerca să repare robinetul care curgea (fără mare succes). Îl vedeam cum se străduiește, dar nu puteam uita durerea din acea noapte când m-a părăsit.

Într-o seară târzie, după ce Mara adormise cu capul pe umărul lui Vlad, am stat amândoi pe balcon.
— Giulia… poți să mă ierți?
Am tăcut mult timp.
— Nu știu dacă pot. Dar știu că Mara are nevoie de tine.
El a dat din cap trist.
— Și eu am nevoie de voi.

Au trecut luni până am reușit să vorbim fără să ne certăm sau să plângem. Vlad s-a mutat într-o garsonieră aproape de noi și venea zilnic să o vadă pe Mara. Încet-încet am început să avem din nou discuții normale: despre grădiniță, despre facturi, despre viitorul Mariei.

Dar rana rămânea acolo: frica aceea că oricând ar putea pleca din nou. Prietenele mele mă întrebau:
— Cum poți avea încredere în el după tot ce ți-a făcut?
Nu aveam un răspuns clar. Știam doar că viața nu e alb-negru și că uneori iertarea e mai grea decât ura.

Acum Mara are patru ani și îi spune „tati” fără teamă. Eu încă mă vindec. Vlad încearcă zi de zi să fie prezent și uneori reușește să-mi smulgă un zâmbet sincer.

Mă întreb adesea: putem repara cu adevărat ceea ce s-a rupt? Sau unele răni rămân pentru totdeauna?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Ați putea ierta o astfel de trădare?