Adevărul care m-a sfâșiat: Cum cumnata mea a mințit că e însărcinată ca să nu fie dată afară

— Ivana, nu pot să cred că mă întrebi asta! Cum poți să te îndoiești de mine? vocea Ramonei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la supa de pui se amestecau cu tensiunea din aer. Era deja a treia oară în acea săptămână când încercam să discutăm despre viitorul ei la noi în casă, dar de fiecare dată discuția se transforma într-o ceartă.

Totul a început cu trei luni în urmă, când Ramona, sora mai mică a soțului meu, a venit la noi cu ochii roșii de plâns și o valiză ruptă. „Nu mai pot sta la ai mei. Tata m-a dat afară. Nu am unde să mă duc”, mi-a spus atunci, tremurând. Am primit-o fără să clipesc. Era familie. Iar la noi în familie, nu lăsam pe nimeni pe drumuri.

Primele săptămâni au trecut repede. Ramona era tăcută, stătea mai mult în camera ei și ieșea doar la masă. Îi găteam ce știa că-i place: ciorbă de perișoare, clătite cu dulceață de vișine. Încercam să o fac să se simtă acasă. Dar după o vreme, am început să simt că ceva nu e în regulă. Nu căuta de muncă, nu vorbea despre planuri de viitor. Într-o seară, când am adus vorba despre un post liber la magazinul din colț, a izbucnit în plâns: „Nu pot, Ivana… Sunt însărcinată.”

Am rămas blocată. Ramona? Însărcinată? Nu spusese nimic până atunci. Soțul meu, Mihai, a venit imediat lângă ea și a îmbrățișat-o: „O să fie bine, Ramona! Suntem aici pentru tine.”

Din acel moment, totul s-a schimbat. Ramona nu mai făcea nimic prin casă. Nu voia să ridice nici măcar o pungă cu cartofi. „Nu am voie, mi-e rău”, repeta mereu. Mergea la medic doar singură și nu aducea niciodată vreo ecografie sau vreo adeverință. Când am întrebat-o dacă are nevoie de ceva pentru bebeluș, a spus că e prea devreme.

Timpul trecea și burtica nu creștea deloc. Într-o zi, mama mea a venit în vizită și m-a tras deoparte: „Ivana, tu chiar crezi că Ramona e însărcinată? Parcă nu se vede nimic…” Am început să mă simt vinovată pentru gândurile mele, dar suspiciunea creștea cu fiecare zi.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit-o pe Ramona în bucătărie, vorbind la telefon cu cineva. Am auzit doar frânturi: „Nu, nu știe nimeni… Da, încă stau aici… Nu mă pot întoarce acasă.” Când m-a văzut, a închis brusc telefonul și a zâmbit forțat.

Am decis că trebuie să aflu adevărul. În weekendul următor, i-am propus să mergem împreună la control: „Hai să mergem la doctorul meu ginecolog! E foarte bun și poate ne dă niște sfaturi.” Ramona s-a fâstâcit: „Nu… adică… deja am medicul meu.”

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le făcusem pentru ea: cum îi plătisem facturile, cum îi cumpărasem haine noi, cum îi ascunsesem adevărul de părinții mei ca să nu o judece. M-am simțit folosită.

A doua zi dimineață am intrat hotărâtă în camera ei:
— Ramona, trebuie să vorbim serios. Vreau să văd o dovadă că ești însărcinată. O ecografie, orice.
A început să plângă isteric:
— Nu mă crezi! Nimeni nu mă crede! Toată lumea mă vrea afară!

Mihai a venit alergând din sufragerie:
— Ce se întâmplă aici?
— Mihai, vreau doar adevărul! Nu putem continua așa!

Ramona s-a prăbușit pe pat și printre suspine a recunoscut:
— Nu sunt însărcinată… Am mințit… Mi-a fost frică să nu mă dați afară… Nu știam ce altceva să fac…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Mihai s-a uitat la mine cu ochii plini de rușine și neputință. În acel moment am realizat cât de mult rău poate face o minciună spusă din disperare.

Au urmat zile grele. Ramona a plecat din casa noastră după ce i-am găsit o chirie ieftină împreună cu o prietenă de-a ei. Relația noastră s-a răcit mult timp după aceea. Mihai m-a întrebat adesea dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să fim mai îngăduitori.

Încerc să-mi găsesc liniștea gândindu-mă că uneori trebuie să pui limite chiar și celor dragi, altfel te pierzi pe tine însuți. Dar încă mă întreb: unde se termină compasiunea și unde începe naivitatea? Ce ai fi făcut tu în locul meu?