Adevărul din spatele unui mesaj: Povestea mea după naștere

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am șoptit, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Camera de spital era scufundată într-o liniște apăsătoare, spartă doar de scâncetul bebelușului nostru nou-născut. Încercam să-mi țin respirația, să nu-l trezesc, dar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că toată lumea o poate auzi.

Totul a început la câteva ore după ce l-am adus pe lume pe Matei. Vlad era obosit, dar fericit, sau cel puțin așa părea. M-a ajutat să mă așez mai comod în pat și mi-a spus că merge să ia o cafea de la automat. Telefonul lui a rămas pe noptieră, iar eu am vrut doar să verific ora. Dar când am apăsat butonul, ecranul s-a luminat cu un mesaj nou: „Mi-e dor de tine. Când vii acasă?” Semnat: Irina.

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din corp. Irina? Nu cunoșteam nicio Irina apropiată de Vlad. Degetele mi-au tremurat când am deschis conversația. Mesaje dulci, promisiuni, întâlniri pe ascuns. Totul părea să dureze de luni bune, chiar în timp ce eu eram însărcinată și credeam că suntem o familie.

Când Vlad s-a întors în cameră, m-a găsit cu telefonul în mână și privirea pierdută. S-a oprit în prag, iar fața i s-a schimbat instantaneu.
— Ce faci cu telefonul meu?
— Cine e Irina? am întrebat încet, dar fiecare cuvânt era o lovitură.

A tăcut. Apoi a încercat să spună că nu e ceea ce pare, că e doar o prietenă care trece printr-o perioadă grea. Dar mesajele nu mințeau. Am simțit cum tot ce construisem împreună se prăbușește peste mine.

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un vis urât. Mama mea a venit să mă ajute cu copilul, iar Vlad a început să lipsească din ce în ce mai mult de acasă. Îl vedeam doar dimineața devreme sau târziu în noapte, când Matei dormea și eu mă prefăceam că dorm și eu. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon pe hol:
— Nu pot veni acum, e prea devreme… Da, știu… Și mie mi-e dor…

Am simțit cum furia și durerea se amestecă în mine. Am vrut să-l confrunt din nou, dar eram prea obosită și speriată. Mă gândeam la Matei, la cum va crește el fără un tată prezent sau, mai rău, într-o familie plină de minciuni.

Mama m-a găsit plângând în baie într-o dimineață.
— Ce s-a întâmplat, Ilinca? m-a întrebat blând.
I-am spus totul printre sughițuri și lacrimi. Ea m-a strâns în brațe și mi-a spus:
— Copilul tău are nevoie de tine puternică. Nu te agăța de cineva care nu te respectă.

Am început să mă gândesc serios la viitorul meu și al lui Matei. Vlad a încercat să repare lucrurile, aducând flori și spunând că vrea să fie o familie. Dar nu mai puteam avea încredere în el. Într-o zi, când Matei avea doar două săptămâni, Vlad a venit acasă cu bagajele făcute.
— Plec la Irina. Nu pot trăi o minciună.

Am simțit că mă prăbușesc, dar m-am ridicat pentru copilul meu. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Raluca, care a venit imediat să mă ajute. Împreună am reușit să trec peste primele luni grele: nopți nedormite, griji financiare, vizite la doctor și nesfârșite întrebări despre viitor.

Au trecut doi ani de atunci. Matei merge acum la grădiniță și e un copil vesel și curios. Vlad îl vede rar, iar relația lor e rece și distantă. Eu am reușit să-mi găsesc un job part-time la o librărie din oraș și încet-încet am început să-mi reconstruiesc viața.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că l-am lăsat pe Vlad să plece fără să mai lupt pentru relația noastră. Dar apoi îl privesc pe Matei cum râde cu poftă și știu că am ales corect: am ales liniștea noastră în locul unei familii false.

Oare câți dintre noi alegem să ne mințim pentru a păstra aparențele? Sau avem curajul să ne rupem dintr-un cerc vicios pentru binele copiilor noștri? Aștept să-mi spuneți voi…