Adevărul din telefonul lui Mihai: Când dragostea devine o enigmă

— De ce nu răspunzi? Ce tot faci acolo? vocea lui Mihai răsună din sufragerie, în timp ce eu stau în bucătărie cu mâinile tremurânde, privind ecranul telefonului lui aprins pe masă. Tocmai am citit un mesaj care nu-mi era destinat: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd mâine.” Semnat: „Lavinia”.

Aerul devine greu, ca și cum pereții casei noastre s-ar fi apropiat brusc, sufocându-mă. Mă uit la poza noastră de la nuntă, agățată deasupra aragazului. Zâmbetul meu larg, rochia albă, promisiunile făcute cu ani în urmă. Unde s-a rupt totul?

— Imediat vin! răspund cu o voce străină mie însămi, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Îi pun telefonul la loc, dar nu pot să nu mă întreb: de cât timp durează asta? Cine e Lavinia? O colegă? O prietenă veche? Sau… ceva mai mult?

Cina decurge într-o liniște apăsătoare. Mihai mănâncă absent, butonând telefonul. Fata noastră, Ilinca, povestește entuziasmată despre piesa de teatru de la școală, dar eu abia o aud. Gândurile îmi fug la mesajul acela. Îmi simt inima bătând neregulat, ca și cum ar vrea să evadeze din piept.

După ce Ilinca merge la culcare, Mihai se așază lângă mine pe canapea. — Ce ai? Pari obosită.

Îl privesc atent. Ochii lui verzi evită ai mei. — Nimic. Doar… multă treabă la serviciu.

Minciuna mă doare mai tare decât adevărul pe care îl bănuiesc. Îmi vine să urlu, să-l întreb direct, dar ceva mă oprește. Frica. Frica de răspuns. Frica de singurătate.

În noaptea aceea nu dorm. Îl aud cum respiră liniștit lângă mine, iar eu mă întreb dacă a mai existat vreodată dragoste adevărată între noi sau doar obișnuință. Mă gândesc la mama mea, care mi-a spus mereu: „Bărbații sunt slabi, dar familia trebuie ținută cu orice preț.” Oare chiar așa e?

A doua zi dimineață, Mihai pleacă devreme la serviciu. Eu rămân cu Ilinca la micul dejun. — Mami, tu și tati vă certați? mă întreabă ea brusc.

— Nu, iubita mea. Doar suntem obosiți.

Dar copiii simt totul. Știu că nu pot ascunde adevărul la nesfârșit.

După ce o las la școală, mă întorc acasă și deschid din nou telefonul lui Mihai. Parola e aceeași — data aniversării noastre. Găsesc zeci de mesaje cu Lavinia. Își dau întâlnire la o cafenea din centru. Îi scrie că îi e dor de ea, că îi place cum râde, că lângă ea se simte viu.

Mă prăbușesc pe podea și plâng în hohote. Mă simt mică, inutilă, trădată. Mă gândesc la toate serile când l-am așteptat cu cina caldă și el spunea că are ședințe târzii. La toate zilele când mi-a spus că mă iubește și eu l-am crezut.

Sună telefonul. E sora mea, Camelia.

— Ce faci? Pari răvășită la voce.

— Camelia… cred că Mihai mă înșală.

— Ai dovezi?

— Da… am citit mesajele.

Camelia oftează greu. — Știi că nu ești prima femeie care trece prin asta… Dar trebuie să te gândești la tine și la Ilinca. Ce vrei să faci?

Nu știu ce vreau să fac. Să-l confrunt? Să-l iert? Să plec?

Seara îl aștept pe Mihai cu inima cât un purice. Când intră pe ușă, îi spun direct:

— Trebuie să vorbim.

Se oprește în prag, surprins de tonul meu hotărât.

— Despre ce?

— Despre Lavinia.

Îl văd cum se schimbă la față. Ochii îi devin reci, buzele i se strâng într-o linie subțire.

— Nu știu despre ce vorbești.

— Am citit mesajele voastre.

Tace lung. Apoi oftează și se așază pe scaun.

— Nu voiam să afli așa…

— Cum voiai să aflu? Când plecai definitiv?

Își trece mâna prin păr și începe să vorbească despre cât de singur s-a simțit în ultimii ani, despre cum rutina ne-a înghițit relația, despre cât de vie îl face să se simtă Lavinia.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine? O mobilă?

— Nu… dar nici nu mai știu cine suntem împreună.

Lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

— Ai de gând să pleci?

Ezită. — Nu știu încă…

În zilele care urmează trăim ca doi străini sub același acoperiș. Ilinca simte tensiunea și începe să fie tot mai retrasă. Mama mă sună zilnic și îmi spune să nu stric familia pentru o greșeală „de bărbat”. Camelia mă îndeamnă să mă gândesc la mine prima dată.

Merg la psiholog. Învăț să-mi pun întrebări: De ce am acceptat atâta timp indiferența lui Mihai? De ce mi-e atât de frică de singurătate? Cine sunt eu fără el?

Într-o seară, după ce Ilinca adoarme, îl găsesc pe Mihai în bucătărie privind în gol.

— Am decis ceva, îi spun cu voce tremurată. Nu pot trăi cu jumătăți de adevăruri. Dacă vrei să fii cu ea, du-te. Dar eu vreau să mă regăsesc pe mine.

Se uită lung la mine și pentru prima dată văd teamă în ochii lui.

— Nu vreau să te pierd… dar nici nu știu dacă mai pot fi omul de care ai nevoie.

— Atunci lasă-mă să fiu eu femeia care are grijă de ea însăși.

Nu știu ce va urma. Poate despărțirea. Poate o nouă șansă pentru mine sau chiar pentru noi doi, dacă vom avea curajul să ne spunem adevărul până la capăt.

M-am întrebat mereu dacă e prea târziu pentru adevăr sau pentru iertare. Dar oare nu e mai rău să trăim mințindu-ne pe noi înșine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?