Ai o lună să pleci din casa mea – Povestea unei trădări și a unui nou început

— Ai o lună să pleci din casa mea, Irina. Nu mai pot suporta situația asta!
Vocea Elenei, soacra mea, a tăiat aerul ca un cuțit. Stăteam în bucătăria mică, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi stăpânesc tremurul. Vlad, soțul meu, era la doi pași, sprijinit de tocul ușii. Nu a spus nimic. Nici măcar nu m-a privit.
— Vlad? am șoptit, sperând că va interveni, că va spune ceva, orice.
Elena a ridicat sprânceana: — Nu te mai uita la el. E casa mea, regulile mele. Ai o lună.
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. M-am ridicat încet și am ieșit pe balcon, trăgând aer rece în piept. Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. Cum ajunsesem aici?

Când m-am mutat cu Vlad în apartamentul Elenei, credeam că e doar o etapă temporară. Ne promisesem că vom strânge bani pentru un avans la o garsonieră. Dar lunile au trecut și fiecare zi în casa Elenei era o luptă surdă: priviri tăioase, reproșuri subtile, discuții despre „cum ar trebui să fiu ca noră”. Vlad spunea mereu: „Lasă, Irina, e bătrână, are și ea fixurile ei.” Dar fixurile ei mă sufocau.

În acea seară, după ce Elena s-a retras în dormitorul ei, Vlad a venit lângă mine pe balcon. A oftat adânc.
— Nu pot face nimic, Irina. E casa ei…
— Dar noi suntem o familie! am izbucnit eu printre sughițuri.
— Și eu ce vrei să fac? Să ne dea afară pe amândoi?

M-am simțit trădată. Nu doar de Elena, ci și de Vlad. În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan și m-am întrebat unde greșisem. De ce nu eram suficientă pentru familia lui? De ce nu mă apăra?

A doua zi dimineață am început să caut chirii pe internet. Salariul meu de educatoare nu era mare, dar aveam ceva economii puse deoparte. Am sunat-o pe mama la Bacău.
— Mamă, cred că mă întorc acasă… Elena m-a dat afară.
Mama a tăcut câteva secunde.
— Irina, tu știi că aici ai mereu locul tău. Dar gândește-te bine: vrei să fugi sau vrei să lupți pentru tine?

Am stat pe gânduri toată ziua. La prânz, Elena a venit la mine cu o listă de reguli scrise de mână: „Nu se gătește după ora 19”, „Nu se aduc prieteni fără anunț”, „Nu se folosesc prosoapele din dulapul mare”. Am simțit că mă sufoc.

În zilele următoare am început să-mi strâng lucrurile încet. Vlad era tot mai absent; se refugia la serviciu sau ieșea cu prietenii lui. Într-o seară, când împachetam hainele într-o valiză veche, a intrat în cameră.
— Chiar pleci?
— Ce altceva să fac? Ai spus ceva pentru mine?
A dat din umeri.
— Nu vreau scandal…

Atunci am simțit că s-a rupt ceva definitiv între noi. Nu era doar despre casă sau despre Elena; era despre lipsa lui de curaj, despre faptul că nu eram o echipă.

Cu două zile înainte de termenul limită, am găsit o garsonieră micuță la periferie. Proprietara, doamna Maria, era o femeie blândă care mi-a spus:
— Știu cum e să fii singură. Dacă ai nevoie de ceva, bate la ușa mea.

Am plecat din casa Elenei într-o dimineață ploioasă. Vlad nu era acasă; nici măcar nu m-a sunat să mă întrebe dacă am ajuns bine. Am stat pe podeaua garsonierei mele goale și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Primele săptămâni au fost grele. M-am simțit pierdută și inutilă. La școală încercam să zâmbesc copiilor, dar acasă mă prăbușeam sub greutatea singurătății. Mama mă suna zilnic:
— Irina, tu ești puternică! O să vezi că tot răul e spre bine.

Încet-încet am început să-mi reconstruiesc viața. Am cumpărat o perdea colorată și o plantă verde pentru fereastră. Am făcut cunoștință cu vecina de palier, Anca, care m-a invitat la cafea și mi-a povestit despre divorțul ei.
— Știi ce-am învățat? Că nimeni nu merită să te pierzi pe tine pentru el.

Într-o zi l-am întâlnit pe Vlad la supermarket. Era grăbit și părea stânjenit.
— Irina… voiam să-ți spun că… îmi pare rău.
Am zâmbit trist.
— Și mie îmi pare rău că n-ai avut curajul să fii lângă mine când aveam nevoie.

Nu știu dacă povestea mea e una cu final fericit sau trist. Dar știu sigur că am învățat să-mi pun limite și să nu mai accept niciodată să fiu dată la o parte în propria mea viață.

Oare câte femei mai trăiesc azi povestea mea? Câte dintre noi aleg să plece și câte rămân sperând că cineva va lupta pentru ele?