„Ai stat și te-ai uitat cum mi se destramă căsnicia”: Povestea unei mame între vină și neputință

— Nu pot să cred, mamă, că ai stat și te-ai uitat cum mi se destramă căsnicia! Ai stat acolo, cu mâinile în sân, ca și cum nu era treaba ta!

Vocea Anei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de plâns, și simțeam cum fiecare cuvânt mă lovește în piept. Îmi venea să-i spun că nu e așa, că am vrut doar să-i respect viața, dar cuvintele mi se blocau în gât.

Sunt Mariana, am 57 de ani, și toată viața mea am încercat să fiu o mamă bună. Am crescut-o pe Ana într-o casă liniștită, fără țipete, fără scandaluri, fără cuvinte grele. Soțul meu, Ion, era genul de om care prefera să tacă decât să se certe. Am crezut mereu că așa e bine, că liniștea e cel mai bun dar pe care îl poți oferi unui copil. Dar Ana… Ana a fost altfel. Parcă era făcută din alt aluat. Avea foc în ea, vorbea tare, râdea tare, plângea tare. Nu o cunoscuse pe mama mea, bunica ei, dar parcă îi moștenise toată încăpățânarea și toată pasiunea.

Când l-a adus pe Vlad acasă, am știut că nu va fi ușor. Vlad era tăcut, retras, genul de băiat care nu ridica niciodată tonul, dar nici nu spunea ce simte. Ana îl iubea, sau cel puțin așa spunea. S-au căsătorit repede, după doar un an de relație. Eu am tăcut. Ion a zis doar: „Dacă ea e fericită, noi ce să mai zicem?”

Dar după nuntă, lucrurile au început să scârțâie. Ana venea tot mai des la noi, cu ochii umflați de plâns. „Nu mă ascultă, mamă! Nu-i pasă de ce simt eu! Parcă nici nu exist!” Eu o ascultam, îi puneam ceai, îi mângâiam părul. Încercam să nu judec, să nu mă bag. Îmi tot repetam: „E viața ei, trebuie să învețe singură.”

Într-o seară, după ce Ana a plecat, Ion mi-a zis: „Poate ar trebui să-i spui ceva. Să-i dai un sfat.” Dar eu nu voiam să fiu ca mama mea, care se băga mereu peste mine, care nu mă lăsa să respir. Am ales să tac.

Apoi, într-o zi, Ana a venit cu valiza în mână. „Gata, mamă. Am plecat de la Vlad. Nu mai pot. M-am săturat să fiu invizibilă.” Am simțit un nod în stomac. Am vrut să o iau în brațe, dar ea m-a respins. „Știi ce mă doare cel mai tare? Că tu ai stat și te-ai uitat. N-ai zis nimic. N-ai făcut nimic. Ai lăsat să se întâmple.”

Am încercat să-i explic: „Ana, am vrut să-ți respect alegerile. Să nu te sufoc.” Dar ea nu voia să audă. „Respect? Sau indiferență? Dacă tu ai fi trecut prin asta, bunica ar fi stat deoparte?”

M-am gândit mult la cuvintele ei. Mama mea era o femeie dură, cu gura mare, care nu suporta nedreptatea. Mă certa, mă sfătuia, mă împingea de la spate. Uneori mă enerva, dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că poate m-a salvat de multe ori de la suferință. Eu am ales alt drum cu Ana, dar oare am ales bine?

Seara, când Ana dormea în camera ei de copil, am stat cu Ion la masă și am vorbit în șoaptă.
— Poate trebuia să ne băgăm mai mult, Mariana…
— Și dacă ne băgam și ne învinovățea că i-am stricat căsnicia?
— Oricum ne învinovățește acum…

A doua zi, Ana a plecat la serviciu fără să mă salute. Am rămas singură în bucătărie, cu ceaiul răcit și inima grea. M-am uitat la poza de pe perete: eu, Ion și Ana la mare, toți zâmbind larg. Unde s-a rupt totul?

Au trecut săptămâni. Ana s-a mutat la o prietenă. Nu-mi răspunde la telefon decât rar și scurt. Vlad a venit o dată la noi, să-și ia niște lucruri de-ale Anei. Era palid și obosit.
— Nu știu ce s-a întâmplat, doamnă Mariana… Eu am iubit-o. Dar nu știu dacă am știut cum.
N-am știut ce să-i spun. L-am privit cum pleacă și am simțit o milă amară pentru amândoi.

Într-o duminică, am mers la biserică și m-am rugat pentru Ana. M-am rugat să găsească liniștea pe care eu n-am știut să i-o dau. La ieșire, m-a oprit vecina, doamna Stanciu.
— Ce face fata dumitale? Am auzit că s-a despărțit…
Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și de neputință.

Seara, Ana mi-a trimis un mesaj: „Mamă, nu știu dacă o să te pot ierta vreodată că ai stat deoparte.” Am plâns mult în noaptea aia. M-am întrebat dacă nu cumva am confundat respectul cu lașitatea. Dacă nu cumva Ana avea nevoie de o mamă care să-i spună clar: „Nu ești bine acolo! Pleacă! Meriți mai mult!”

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la telefon, sperând că Ana va suna și-mi va spune că e bine. Mă întreb dacă toate mamele trec prin asta: să-și vadă copiii suferind și să nu știe dacă trebuie să intervină sau să-i lase să-și trăiască propriile greșeli.

Oare ce e mai greu: să intervii și să fii acuzată că te bagi sau să stai deoparte și să fii acuzată că nu-ți pasă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?