„Ai tăi nu ne-au ajutat niciodată cu adevărat” – Povestea unei familii între recunoștință și orgoliu
— Nu înțeleg de ce te superi, Maria, dar e clar că ai mei ne-au ajutat mereu mai mult! Ai tăi… ce să zic? Ne-au adus niște plăcinte și au stat cu copiii două ore. Atât!
Replica lui Radu a căzut ca un trăsnet în sufrageria noastră mică din cartierul Titan. Copiii dormeau deja, iar eu stăteam cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Mă uitam la el și nu-mi venea să cred cât de ușor poate să arunce cuvinte care dor.
— Radu, nu e corect ce spui. Știi bine că ai mei nu au bani ca ai tăi, dar fac tot ce pot. Mama vine cu borcane de zacuscă, tata repară orice se strică prin casă… Nu toți pot să dea bani, dar asta nu înseamnă că nu ne ajută!
El a oftat și s-a ridicat brusc de pe canapea.
— Maria, nu vreau să ne certăm. Dar când ai nevoie de bani pentru grădiniță sau pentru rate, cine sare primul? Ai mei! Ai tăi… nici măcar nu întreabă dacă avem nevoie de ceva.
M-am simțit mică, umilită. Știam că părinții mei nu-și permit să ne dea bani. Tata e pensionar după o viață muncită la CFR, iar mama abia mai ține pasul cu pensia ei de asistentă medicală. Dar niciodată nu m-au lăsat la greu. Când am născut-o pe Ilinca, mama a stat trei săptămâni cu mine în spital și acasă, fără să ceară nimic. Tata a vândut bicicleta lui veche ca să ne cumpere un pătuț mai bun pentru copil.
— Nu toți pot să dea bani, Radu! am spus printre dinți. Dar asta nu înseamnă că nu le pasă sau că nu ne iubesc.
El a dat din mână a lehamite și s-a dus la calculator. Am rămas singură în liniștea apăsătoare, simțind cum mă sufoc între două lumi: familia mea modestă și familia lui Radu, care părea mereu să aibă totul la îndemână.
A doua zi dimineață, mama m-a sunat să mă întrebe dacă avem nevoie de ceva pentru copii. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.
— Ce s-a întâmplat, Măriuca? De ce plângi?
— Nimic, mamă… doar sunt obosită.
Știa că mint. Mama simte totul fără să-i spun.
— Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi. Poate nu avem bani mulți, dar găsim noi o soluție.
Am închis repede, rușinată că nu pot să-i spun adevărul: că soțul meu îi desconsidera ajutorul. Câteva zile am mers ca pe coji de ouă prin casă. Radu era distant, iar eu mă simțeam tot mai singură.
În weekend au venit socrii pe la noi. Au adus o plasă mare cu cumpărături și niște bani pentru facturi.
— Să nu vă lipsească nimic! a spus soacra mea zâmbind larg.
Le-am mulțumit politicos, dar în sufletul meu era un gol. M-am gândit la mama care făcea economie la lumină ca să-mi poată aduce un borcan de dulceață pentru copii.
După ce au plecat socrii, Radu a venit triumfător spre mine:
— Vezi? Asta înseamnă familie! Să poți conta pe ei la greu!
Nu am mai rezistat.
— Și ai mei sunt familie! Numai că tu vezi doar banii! Dacă mâine ar avea și ei bani, crezi că n-ar face la fel?
A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut nesigur.
— Poate ai dreptate… Dar e greu să nu compari când vezi diferența asta.
— Știi ce e greu? Să fii mereu judecat pentru ce nu ai! Să simți că orice faci e prea puțin!
Am izbucnit în plâns și am ieșit pe balcon. Am privit blocurile gri din jur și mi-am amintit copilăria mea: cum mergeam cu tata la pescuit pe lacul Pantelimon, cum mama îmi cosea rochițe din resturi de material… Nu am avut niciodată mult, dar am avut dragoste.
În acea seară am decis să merg cu copiii la părinții mei pentru câteva zile. Aveam nevoie de liniște și de rădăcini.
Mama m-a întâmpinat cu o ciorbă caldă și o privire blândă.
— Las’ că trece și asta, Măriuca. Fiecare familie are necazurile ei. Important e să nu uiți cine ești.
Am stat până târziu povestind cu tata despre vremurile grele prin care au trecut. Mi-am dat seama cât s-au sacrificat pentru mine și cât de puțin am apreciat uneori gesturile lor mici.
Când m-am întors acasă, Radu era mai calm.
— Îmi pare rău dacă te-am rănit. Poate că am fost nedrept cu ai tăi…
L-am privit lung.
— Nu vreau decât să-i respecți pentru ceea ce sunt și pentru ce pot oferi. Nu toți avem norocul să ne naștem într-o familie cu bani.
A dat din cap încet.
De atunci încercăm să găsim un echilibru între cele două familii. Dar rana a rămas acolo: cât valorează, de fapt, sprijinul unei familii? E oare mai important ajutorul financiar decât dragostea și sacrificiile mici, tăcute?
Poate că fiecare familie are felul ei de a iubi – dar oare știm să vedem asta sau suntem prea orbiți de comparații?