Ajutor! Bunicul meu s-a căsătorit cu vecina și acum familia nu mai există pentru el

— Nu pot să cred, tataie! Cum ai putut să faci asta? — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereți galbeni, în timp ce eu stăteam ascunsă după ușa de la cămară, cu inima bătându-mi nebunește. Era prima dată când îl vedeam pe bunicul atât de calm, aproape indiferent, în fața furtunii de reproșuri care se abătea asupra lui.

Bunica murise cu doar opt luni în urmă, iar casa noastră, odinioară plină de râsete și miros de cozonac, se transformase într-un loc rece, unde fiecare pas răsuna a gol. Bunicul, Ion, fusese stâlpul nostru, omul care ne aduna la masă duminica și ne spunea povești despre război, despre cum a cunoscut-o pe bunica la horă, despre cum a construit casa cu mâinile lui. Dar după înmormântare, ceva s-a rupt. Nu mai venea la noi, nu mai răspundea la telefon, iar când îl vedeam pe stradă, părea că se grăbește să ne evite.

Apoi, într-o zi de aprilie, am aflat adevărul. Vecina noastră, doamna Lidia, o femeie văduvă de vreo șaizeci de ani, cu părul mereu prins într-un coc strâns și cu ochii mici și ageri, s-a mutat la bunicul. La început, am crezut că îl ajută cu treburile casei, dar când am văzut verigheta nouă pe degetul lui, am simțit cum mi se strânge stomacul. Mama a izbucnit în plâns, tata a trântit ușa și a plecat, iar eu am rămas cu un gol imens în suflet.

— Nu mai avem ce căuta acolo, a zis mama într-o seară, cu vocea stinsă. Pentru el, nu mai existăm. Lidia i-a luat mințile.

Dar eu nu puteam să accept asta. Bunicul fusese totul pentru mine. Îmi amintesc cum mă ținea de mână când mergeam la școală, cum mă învăța să plantez roșii în grădină, cum îmi citea poezii de Eminescu la culcare. Nu puteam să cred că un om se poate schimba atât de mult, că poate uita tot ce a fost.

Într-o după-amiază, am prins curaj și m-am dus la el. Am bătut la poartă, iar Lidia mi-a deschis, cu un zâmbet fals pe buze.

— Ce cauți, Ana? Bunicul tău doarme. Nu-l deranja, are nevoie de liniște.

— Vreau doar să-l văd, să vorbesc cu el, am spus, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Nu e momentul potrivit. Poate altădată, a zis ea, închizând poarta încet, dar hotărât.

Am plecat acasă cu ochii în lacrimi, simțindu-mă mai singură ca niciodată. Mama m-a strâns în brațe, dar nu a spus nimic. Tata, de când aflase, nu mai vorbea deloc despre bunicul. Parcă toți încercau să uite, să șteargă cu buretele tot ce fusese.

Zilele au trecut, apoi săptămânile. Am încercat să-mi văd de școală, de prieteni, dar gândul la bunicul nu-mi dădea pace. Într-o zi, am primit un mesaj de la verișoara mea, Ioana: „L-am văzut pe bunicul în piață cu Lidia. Nu ne-a salutat. Parcă nici nu ne cunoaște.”

Am simțit cum furia și tristețea se amestecă în mine. Cum poate un om să uite de copiii și nepoții lui? Cum poate să-și construiască o nouă viață, ca și cum noi nu am fi existat niciodată?

Am decis să încerc din nou. De data asta, am așteptat să iasă la poartă. L-am văzut într-o dimineață, udând florile. M-am apropiat încet, cu inima cât un purice.

— Bunicule, sunt eu, Ana. Te rog, vorbește cu mine.

S-a uitat la mine, dar privirea lui era rece, străină. Parcă nu mă recunoștea.

— Ana, nu e momentul. Am alte lucruri de făcut. Du-te acasă, a spus, fără să mă privească în ochi.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să țip, să-l zgudui, să-i amintesc de toate momentele noastre, de toate promisiunile făcute. Dar nu am putut. Am plecat, cu pași grei, simțind că pierd ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată.

Acasă, mama încerca să-și ascundă lacrimile. Tata nu mai vorbea cu nimeni. Fratele meu, Mihai, se închisese în camera lui și asculta muzică tare, ca să nu audă nimic din ce se întâmplă în jur.

Într-o seară, am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu mătușa Maria:

— Nu știu ce să mai facem. Parcă nu mai avem familie. Ion nu mai e omul pe care-l știam. Lidia l-a schimbat complet. Nici nu vrea să audă de noi.

M-am întrebat atunci dacă dragostea poate schimba un om atât de mult. Dacă durerea pierderii bunicii l-a făcut să caute alinare în altă parte, sau dacă pur și simplu a vrut să uite totul, să înceapă de la zero. Dar de ce trebuia să ne excludă pe noi? De ce nu putea să ne păstreze în viața lui, chiar dacă avea pe altcineva alături?

Într-o zi, am primit o scrisoare de la bunicul. Era scrisă cu litere tremurate, pe o hârtie galbenă:

„Ana, să nu mă judeci. Viața e scurtă și grea. Am nevoie de liniște. Nu pot să trăiesc în trecut. Sper să mă înțelegi, cândva.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Nu știam dacă să fiu furioasă sau să plâng. Nu știam dacă să-l urăsc sau să-l iert. Familia noastră nu mai era la fel. Duminicile erau tăcute, mesele goale, iar poveștile despre război și horă dispăruseră pentru totdeauna.

Uneori, mă gândesc să mă duc din nou la el, să-i spun cât de mult îmi lipsește, cât de mult ne-a rănit. Alteori, simt că nu mai are rost. Poate că fiecare om are dreptul să-și caute fericirea, chiar dacă asta înseamnă să lase în urmă tot ce a iubit.

Dar mă întreb, în fiecare seară, privind poza veche cu bunicul și bunica: oare chiar poți să-ți uiți familia? Oare chiar merită să fii fericit dacă îi rănești pe cei care te-au iubit cel mai mult?

Voi ce ați face în locul meu? Ați încerca să-l aduceți înapoi sau ați merge mai departe, cu sufletul gol, dar cu demnitate?