Ajutor! Părinții mei vor să o trimită pe bunica la azil

— Nu mai putem, Maria! Nu mai putem, pur și simplu! a izbucnit tata, trântind ușa bucătăriei de perete. M-am oprit în prag, cu inima bătându-mi nebunește. Mama stătea la masă, cu ochii în lacrimi, iar bunica, în camera alăturată, asculta radioul la volum mic, fără să știe ce furtună se abate asupra ei.

— Dar e mama ta, Ion! Cum să o trimiți la azil? a șoptit mama, cu vocea frântă. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Bunica era sufletul casei noastre, cea care mă învăța să fac cozonaci, care îmi spunea povești la culcare și mă mângâia când aveam coșmaruri. Cum să o las să plece?

M-am retras încet pe hol, încercând să-mi adun gândurile. Am auzit de atâtea ori povești despre bătrâni uitați în aziluri, despre singurătate și dor. Nu, nu puteam să accept asta. Dar ce puteam face eu, un adolescent care abia își găsea locul în propria familie?

În seara aceea, am stat cu bunica pe banca din fața casei. Cerul era plin de stele, iar ea îmi povestea despre copilăria ei, despre război, despre cum și-a crescut singură cei trei copii după ce bunicul a murit. Avea ochii umezi, dar zâmbea. Nu știa nimic despre discuția părinților mei. M-am uitat la mâinile ei, bătătorite de muncă, și m-a cuprins o furie mută.

— Bunico, tu ai fi vreodată de acord să pleci de lângă noi? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

Ea s-a uitat la mine lung, apoi a oftat.

— Dragul meu, uneori viața ne pune la încercare. Dar cât timp am familia aproape, nu mi-e frică de nimic.

Am simțit un nod în gât. Cum să-i spun că familia ei se gândește să o dea deoparte?

A doua zi, am încercat să vorbesc cu mama. Am găsit-o în bucătărie, spălând vasele, cu ochii roșii de plâns.

— Mamă, nu putem să o trimitem pe bunica la azil. Nu putem! am izbucnit.

Ea s-a întors spre mine, cu fața brăzdată de griji.

— Nu vreau, dar nu mai facem față. Tata tău e mereu obosit, eu am serviciu, tu ai școală… Bunica nu se mai descurcă singură. Azi-noapte iar a uitat aragazul pornit. Mi-e teamă să nu se întâmple ceva rău.

Am simțit cum mă sufocă neputința. Avea dreptate, dar nu puteam să accept. Am început să caut soluții: să mă implic mai mult, să o ajut cu temele casei, să o supraveghez când părinții nu sunt acasă. Dar eram doar un copil, iar responsabilitatea era prea mare.

Într-o seară, am auzit din nou discuția părinților mei. Tata era hotărât:

— Nu mai e o opțiune, Maria. Am vorbit cu domnul Popescu, are mama la același azil de doi ani. Zice că e bine îngrijită, că are companie, că nu mai e singură.

Mama plângea în hohote. Am intrat în cameră, tremurând de furie.

— Nu puteți să faceți asta! Nu puteți! am strigat. Bunica nu e o povară, e parte din familie!

Tata s-a uitat la mine, obosit, cu ochii goi.

— Nu înțelegi, Vlad. Nu vrem să o pedepsim. Dar nu mai putem. Ne e frică pentru ea, ne e frică pentru noi. Dacă se întâmplă ceva?

Am fugit în camera mea, trântind ușa. Am plâns în pernă, simțindu-mă neputincios. A doua zi, la școală, nu m-am putut concentra. Prietenii mei vorbeau despre vacanță, despre planuri, iar eu mă simțeam de parcă lumea mea se prăbușea.

Seara, am găsit curajul să vorbesc cu bunica. I-am spus totul. A ascultat în tăcere, apoi m-a luat de mână.

— Vlad, nu vreau să vă fiu povară. Dacă acolo o să fiu în siguranță și voi veți fi liniștiți, poate așa trebuie să fie. Dar să nu mă uitați, să veniți la mine, să-mi aduceți vești, să nu mă lăsați singură.

Am plâns amândoi. Am simțit că o pierd, că o parte din copilăria mea se rupe. În ziua în care au venit să o ia, casa era tăcută. Bunica și-a luat câteva haine, poza cu bunicul și icoana de pe perete. M-a îmbrățișat strâns.

— Să ai grijă de tine, Vlad. Și să nu uiți niciodată cine ești.

După ce a plecat, casa a devenit goală. Mirosul de cozonac s-a stins, poveștile s-au risipit. Părinții mei păreau mai liniștiți, dar eu simțeam un gol imens. Mergeam des la azil, îi duceam flori, îi povesteam tot ce se întâmpla acasă. Dar nu era la fel. Bunica se stingea încet, printre străini, cu ochii pierduți spre fereastră.

Mă întreb mereu dacă am făcut tot ce puteam. Dacă am fi putut găsi o altă soluție. Dacă dragostea e uneori prea puțin în fața realității. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați fi ales între siguranță și iubire?