Alungată de acasă din cauza sarcinii: Zece ani mai târziu, părinții mei au revenit la ușa mea

— Nu! Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! Ai distrus tot ce am construit pentru tine!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, în timp ce tata stătea cu pumnii strânși pe masă, privind în gol. Aveam optsprezece ani și tocmai le spusesem că sunt însărcinată cu băiatul pe care îl iubeam, Radu. În loc să găsesc înțelegere, am găsit doar furie și dezamăgire.

— Să-ți iei lucrurile și să pleci! Nu mai ai ce căuta aici! a spus tata, fără să mă privească în ochi.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. M-am uitat la mama, sperând la un semn de milă, dar ochii ei erau reci. Am ieșit din casă cu o geantă veche și inima frântă. Radu m-a așteptat la colțul străzii, iar când m-a văzut plângând, m-a strâns în brațe fără să spună nimic.

Așa a început viața mea de adult. Am locuit o vreme la mătușa lui Radu, într-o garsonieră din cartierul Titan. El lucra la un service auto, iar eu am încercat să termin liceul la seral. Sarcina a fost grea, cu nopți nedormite și griji fără sfârșit. Când s-a născut Daria, am simțit pentru prima dată că viața mea are un sens. Dar totul era pe muchie de cuțit: banii nu ajungeau niciodată, iar certurile dintre mine și Radu deveneau tot mai dese.

— Nu mai pot, Irina! Nu vezi că ne chinuim degeaba? spunea el uneori, cu voce stinsă.

— Pentru Daria trebuie să mergem înainte! îi răspundeam mereu, încercând să-mi ascund teama că poate are dreptate.

Au trecut anii greu, dar am reușit să ne mutăm într-un apartament mic, luat cu credit. Am găsit un job la o farmacie și încet-încet am început să respirăm. Daria a crescut frumos, iar eu am învățat să fiu mamă fără să am lângă mine sprijinul părinților mei. În fiecare an de Crăciun mă uitam la telefon, sperând la un mesaj de la ei. Dar nu venea niciodată.

Zece ani mai târziu, într-o dimineață ploioasă de noiembrie, cineva a bătut la ușă. Daria era la școală, iar Radu plecase deja la muncă. Am deschis ușa și am rămas fără cuvinte: mama și tata stăteau în fața mea, îmbătrâniți și obosiți.

— Putem intra? a întrebat mama cu o voce pe care nu o recunoșteam.

I-am poftit în sufragerie. S-au așezat stingheri pe canapea, evitând să mă privească.

— Irina… a început tata, dar s-a oprit. Mama a continuat:

— Am venit să-ți cerem ajutorul. Tata e bolnav și nu ne mai descurcăm singuri. Am pierdut casa… Nu avem unde să mergem.

M-am uitat la ei și am simțit cum toate rănile vechi se deschid din nou. M-am gândit la nopțile în care plângeam singură, la umilința de a fi dată afară din propria casă. Dar în același timp, erau părinții mei. O parte din mine voia să-i ajute; alta voia să-i întrebe de ce nu m-au iubit destul atunci când aveam cea mai mare nevoie.

— De ce acum? De ce după atâția ani? am întrebat cu voce tremurată.

Mama a început să plângă.

— Am greșit… Am fost mândri și proști. Ne pare rău, Irina. Dar nu mai avem pe nimeni.

Am simțit cum inima mi se frânge din nou. Daria a intrat pe ușă exact atunci și s-a uitat curioasă la bunicii ei pe care nu-i văzuse niciodată.

— Cine sunt? a întrebat ea.

— Sunt bunicii tăi, i-am spus încet.

Daria s-a apropiat timid și i-a îmbrățișat. Mama a izbucnit în lacrimi și tata s-a ridicat greu de pe canapea ca să o mângâie pe cap.

În acea seară am stat mult timp trează. Radu m-a întrebat:

— Ce vrei să faci?

— Nu știu… Nu pot să-i las pe drumuri, dar nici nu pot uita ce mi-au făcut.

— Poate că timpul vindecă… sau poate doar ne învață să trăim cu rănile.

Am decis să-i las să stea temporar la noi până găsim o soluție. Zilele următoare au fost pline de tăceri apăsătoare și discuții stânjenitoare. Tata era tot mai slăbit; mama încerca să ajute prin casă, dar se vedea că nu se simte ca acasă.

Într-o seară, după ce Daria s-a culcat, tata m-a chemat lângă el.

— Irina… Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Am fost orb de frică și rușine. N-am știut cum să fiu tată când ai avut nevoie de mine cel mai mult.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. L-am îmbrățișat pentru prima dată după zece ani.

Au trecut luni până când am reușit să vorbim deschis despre trecut. Încet-încet, am început să ne apropiem din nou ca familie. Daria era fericită că are bunici; Radu era mulțumit că nu mai simțeam povara urii pe umeri.

Dar uneori mă întreb: dacă nu ar fi avut nevoie de ajutor, oare ar fi venit vreodată la mine? Poate că iertarea e cel mai greu lucru pe care îl putem oferi celor care ne-au rănit cel mai tare… Voi ce ați fi făcut în locul meu?