Alungată de acasă după ce am rămas însărcinată: Zece ani mai târziu, părinții mei îmi bat din nou la ușă

— Nu, nu se poate! Nu tu, Ilinca! Ai distrus totul!

Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de ciorbă rămasă de la prânz. Tata stătea în ușă, cu pumnii strânși, privindu-mă ca pe un străin. Aveam optsprezece ani și inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să leșin. Le-am spus că sunt însărcinată cu Rareș, băiatul de la etajul trei, cel pe care nu-l suportau pentru că „nu e de nasul nostru”.

— Ieși afară din casa asta! Nu mai ai ce căuta aici! a urlat tata, iar mama a început să plângă, acoperindu-și fața cu șorțul.

Nu am apucat să-mi iau decât o geacă subțire și telefonul. Rareș m-a așteptat în fața blocului, cu ochii umezi și mâinile tremurânde. Am mers la el, într-o garsonieră mică, cu pereți subțiri și patul scârțâind la fiecare mișcare. Am plâns împreună, dar el mi-a spus:

— O să fie bine, Ilinca. O să muncim, o să ne descurcăm. Nu te las singură.

Așa a început viața mea de adult, cu o burtă care creștea și cu o teamă care nu mă părăsea niciodată. Rareș lucra la un service auto, eu am găsit un post de vânzătoare la un magazin alimentar. Patronul, domnul Vasile, mă privea cu milă, dar nu spunea nimic. În fiecare seară, când închideam casa de marcat, mă gândeam la mama, la cum mă învăța să fac sarmale, la tata, la cum mă ținea de mână când traversam strada. Acum eram doar eu, Rareș și copilul care urma să vină.

Când s-a născut Ana, am simțit că lumea mea se luminează. Era mică, cu ochii mari și negri, și plângea de parcă voia să spună ceva. Rareș a plâns când a ținut-o prima dată în brațe. Am făcut poze cu telefonul vechi și le-am trimis părinților mei. Nu au răspuns niciodată.

Anii au trecut greu. Am schimbat trei chirii, am rămas fără bani de multe ori, Rareș a avut un accident la muncă și a stat două luni acasă. Am mâncat cartofi prăjiți și pâine uscată, dar Ana râdea mereu, iar râsul ei ne ținea pe linia de plutire. Într-o iarnă, am rămas fără curent, iar Ana a făcut febră. Am plâns toată noaptea, rugându-mă să nu pățească nimic. Dimineața, Rareș a plecat să ceară bani de la un prieten, iar eu am stat cu Ana în brațe, cântându-i încet.

Când Ana a început școala, am simțit că am reușit ceva. Avea ghiozdan roz și părul prins în două codițe. Rareș a venit acasă cu o pungă de bomboane și am sărbătorit cu o prăjitură ieftină. Eram fericiți, chiar dacă nu aveam nimic.

Într-o zi de toamnă, când Ana avea deja nouă ani, am primit un telefon. Era sora mea, Cristina.

— Ilinca, trebuie să vii acasă. Tata e bolnav, mama nu se descurcă. Au nevoie de tine.

Am simțit cum tot trecutul mă lovește în piept. Zece ani trecuseră de când nu le mai auzisem vocile. Rareș m-a privit lung.

— Ce vrei să faci?

— Nu știu, Rareș. Nu știu dacă pot să-i iert.

— Poate că nu e vorba doar despre iertare. Poate că ai nevoie să închizi un cerc.

Am mers acasă cu inima strânsă. Mama era mai mică, cu părul alb și ochii roșii de plâns. Tata stătea pe pat, slab și palid. Când m-au văzut, au început să plângă amândoi.

— Iartă-ne, Ilinca. Am fost proști, am fost mândri. Ne e dor de tine și de nepoata noastră.

Am simțit furia și durerea amestecându-se în mine. Voiam să țip, să le spun cât am suferit, cât de greu ne-a fost. Dar Ana s-a apropiat de bunica ei și a întrebat:

— Tu ești mama lui mami?

Mama a început să plângă și mai tare și a luat-o în brațe. Tata a întins mâna spre mine, tremurând.

— Ilinca, nu mai avem mult timp. Vrem să fim din nou o familie.

Am stat acolo, în camera copilăriei mele, cu pereții plini de postere vechi și miros de mușețel. Am simțit că rana din sufletul meu nu se va vindeca niciodată complet, dar poate că Ana merita să aibă bunici, iar eu meritam să nu mai port povara urii.

Au trecut câteva luni de atunci. Tata s-a stins liniștit, cu Ana lângă el. Mama vine des la noi, aduce plăcinte și încearcă să recupereze timpul pierdut. Nu e ușor. Sunt zile când încă mă doare, când mă întreb dacă am făcut bine să-i primesc înapoi în viața mea.

Dar mă uit la Ana, la Rareș, la mama care îmi zâmbește timid și mă întreb: oare putem vreodată să iertăm cu adevărat? Sau doar învățăm să trăim cu rănile noastre, sperând că dragostea va fi mai puternică decât trecutul?