Alungată de propria mea fiică: Adevărul care mi-a sfâșiat inima

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să te suport în casa mea! Ți-am spus de atâtea ori să nu te bagi în viața mea, dar tu nu te oprești niciodată!

Cuvintele Irinei mi-au tăiat respirația. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu sacoșa de cumpărături încă în mână, și simțeam cum pământul mi se surpă sub picioare. Nu era prima ceartă dintre noi, dar niciodată nu o văzusem atât de furioasă, cu ochii roșii și obrajii încinși.

— Irina, te rog… Nu am vrut să-ți fac rău. Doar am vrut să te ajut, să fiu de folos…

— Să mă ajuți? Să mă ajuți? Tu niciodată nu m-ai ascultat! Mereu ai făcut doar cum ai vrut tu!

Am simțit cum mi se strânge inima. De când murise mama, mă simțeam pierdută. Am vândut apartamentul ei, am împărțit banii cu fratele meu, Doru, și am venit la Irina, sperând că o să găsesc liniște și un rost. Dar, de când am intrat în casa ei, parcă totul s-a schimbat. Fiecare gest al meu părea să o deranjeze: dacă puneam farfuriile altfel în dulap, dacă îi dădeam sfaturi despre băiatul ei, Vlad, dacă îi spuneam că ar trebui să se odihnească mai mult.

— Mamă, nu mai pot! Vreau să pleci! Azi!

Am rămas împietrită. Nu-mi venea să cred că fiica mea, pe care am crescut-o singură după ce tatăl ei ne-a părăsit, mă dădea afară din casa ei.

— Irina, unde să mă duc? Nu mai am nimic…

— Nu mă interesează! Găsește-ți o chirie, du-te la Doru, fă ce vrei! Dar nu mai pot trăi cu tine!

Am ieșit din casă cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Am lăsat totul în urmă: haine, fotografii, amintiri. Am mers la o prietenă, Mariana, care m-a primit pentru câteva zile. Noaptea nu puteam dormi. Mă întrebam unde am greșit, de ce Irina mă urăște atât de mult.

După două zile, m-am întors pe furiș să-mi iau câteva lucruri. Irina era la serviciu, Vlad la școală. În dormitor, pe noptieră, am găsit un caiet cu coperți albastre. L-am deschis, fără să știu că acolo se ascundea adevărul care avea să mă zdrobească.

„Nu pot să o mai suport pe mama. Îmi invadează viața, mă face să mă simt mică, neputincioasă. Mereu mi-a spus că nu sunt destul de bună, că nu fac nimic cum trebuie. Când eram mică, plângeam în fiecare seară, dar ea nu m-a auzit niciodată. Acum nu mai vreau să plâng. Vreau doar să plece.”

Am citit rândurile de mai multe ori, cu mâinile tremurânde. Nu-mi aminteam să-i fi spus vreodată că nu e destul de bună. Îi voiam doar binele, dar poate că am greșit. Poate că am fost prea dură, prea exigentă, prea obosită de viață ca să văd suferința ei.

Am continuat să citesc. „Când tata a plecat, mama a devenit și mai rece. Nu m-a ținut niciodată în brațe, nu mi-a spus că mă iubește. Acum, când e bătrână, vrea să-i fiu aproape, dar eu nu pot. Mă sufocă. Mă doare.”

Am lăsat caietul pe noptieră și am ieșit din casă ca o umbră. M-am plimbat ore întregi pe străzile Bucureștiului, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam vinovată, dar și trădată. Cum de nu am știut niciodată ce simte copilul meu? Cum de nu am văzut durerea din ochii ei?

În zilele care au urmat, am încercat să-i scriu Irinei o scrisoare. Am rupt-o de zeci de ori. Ce cuvinte pot vindeca o rană veche de zeci de ani? Am sunat-o pe Doru, dar el mi-a spus că nu vrea să se bage. „E treaba voastră, Eliza. Eu am destule pe cap cu ai mei.”

M-am mutat într-o garsonieră mică, la marginea orașului. Mă trezesc dimineața și mă uit la telefon, sperând să primesc un mesaj de la Irina. Nimic. Vlad mi-a scris o dată pe WhatsApp: „Bunica, îmi pare rău că ai plecat. Mama e tristă, dar nu vrea să vorbească despre asta.”

Mă gândesc la copilăria Irinei. La serile când veneam obosită de la fabrică și nu aveam răbdare să-i ascult poveștile. La zilele când îi spuneam să fie puternică, să nu plângă, pentru că viața nu iartă pe nimeni. Poate că am greșit. Poate că am uitat să fiu mamă și am fost doar supraviețuitoare.

Într-o zi, am văzut-o pe Irina în piață. Era cu Vlad. Am vrut să mă apropii, dar m-am oprit. Am privit-o de la distanță, cu inima strânsă. Era frumoasă, dar avea aceeași privire tristă ca a mea. M-am întrebat dacă vreodată vom putea vorbi cu adevărat, dacă vom putea să ne iertăm.

Sunt Eliza și am 68 de ani. Am pierdut tot ce aveam mai drag, dar am descoperit adevărul: uneori, dragostea doare mai tare decât orice altceva. Oare există iertare pentru greșelile pe care nici măcar nu le-am știut? Oare putem vindeca rănile pe care le-am lăsat fără voie copiilor noștri?

Voi ce ați face în locul meu? Ați încerca să reparați sau ați lăsa timpul să vindece singur?