Am acceptat să fiu bunica cu normă întreagă – și m-am pierdut pe mine însămi

— Mariana, poți să vii și azi la noi? Vlad are febră, iar eu trebuie să merg la serviciu, a spus fiica mea, Irina, la telefon, vocea ei grăbită, nici măcar nu aștepta un răspuns. Am oftat adânc, privind ceasul: era 6:30 dimineața. M-am ridicat din pat, mi-am tras repede un pulover pe mine și am pornit spre apartamentul lor, la două stații de tramvai distanță. În timp ce mergeam pe stradă, cu pași grăbiți, m-am întrebat când am ajuns să fiu mereu „la dispoziție”.

Când s-a născut primul nepot, am simțit o bucurie imensă. Îmi doream să fiu aproape de copii și să-i ajut. Dar nu mi-am imaginat niciodată că ajutorul meu va deveni o obligație zilnică. La început, mă simțeam utilă și iubită. Îmi plăcea să gătesc pentru ei, să îi duc la grădiniță sau la școală, să le citesc povești seara. Dar, cu timpul, zilele mele au început să semene între ele: trezit devreme, pregătit mic dejunul pentru Vlad și Ilinca, spălat vasele, făcut cumpărături, dus copiii la activități, gătit prânzul, ajutat la teme. Seara, când mă întorceam acasă, nu mai aveam energie nici să citesc o carte sau să mă uit la un film.

Soțul meu, Doru, mă privea uneori cu reproș. — Mariana, nu mai avem timp pentru noi. Ți-ai amintit că azi trebuia să mergem la film? Am uitat complet. M-am simțit vinovată. — Îmi pare rău, Doru. Dar dacă nu merg eu, cine are grijă de copii? Irina și Radu muncesc mult… — Și tu muncești! Numai că nu te plătește nimeni pentru asta. Și nici nu te apreciază cum ar trebui.

Am încercat să-i explic Irinei că sunt obosită. — Mamă, doar tu poți să ne ajuți! Nu avem bani de bonă și tu oricum ești acasă. Nu vrei ce e mai bine pentru nepoții tăi? M-a durut răspunsul ei. Parcă nu mai eram mama ei, ci un fel de angajat pe care îl poți chema oricând.

Într-o zi, după ce am petrecut șapte ore cu copiii bolnavi acasă, am deschis Facebook-ul și am văzut o poză cu fosta mea colegă de liceu, Lidia. Era într-o excursie la munte cu grupul ei de prietene. Zâmbea larg, părea fericită și liberă. M-am uitat la mine: părul prins în grabă cu o clamă veche, tricoul pătat cu supă de pui, ochii obosiți. Când am râs ultima dată din toată inima? Când am făcut ceva doar pentru mine?

Seara aceea a fost punctul de cotitură. Doru m-a găsit plângând în bucătărie. — Nu mai pot, Doru. Simt că nu mai exist ca om. Sunt doar bunica de serviciu. — Atunci spune-le! Spune-le că ai nevoie de timp pentru tine!

A doua zi dimineață, când Irina m-a sunat din nou să mă roage să stau cu copiii pentru că are ședință la birou, am inspirat adânc și i-am spus: — Irina, azi nu pot veni. Am nevoie de o zi pentru mine. S-a lăsat o liniște grea la capătul celălalt al firului. — Dar mamă… ce s-a întâmplat? — Nimic rău. Doar că vreau să merg la coafor și apoi la o cafea cu Lidia. Am nevoie să fiu și eu altceva decât bunica voastră.

A urmat o ceartă lungă. Radu mi-a trimis un mesaj scurt: „Nu ne lăsa baltă acum.” Am plâns din nou. Dar am rezistat tentației de a ceda.

În zilele următoare au urmat reproșuri mascate: „Ce bine era când veneai tu”, „Copiii te întreabă mereu unde ești”, „Noi nu ne descurcăm fără tine”. Dar încet-încet am început să-mi recuperez viața: am mers la teatru cu Doru, am ieșit la plimbare în parc fără grabă, am citit cărți pe care le lăsasem uitate pe rafturi.

Când i-am văzut pe Vlad și Ilinca după câteva zile, m-au îmbrățișat cu dor adevărat. Nu mai eram acolo tot timpul – dar când eram prezentă, eram cu adevărat prezentă.

Irina a înțeles greu că nu pot fi mereu la dispoziția lor. Au început să caute soluții: uneori îi ajutau vecinii sau o colegă de la serviciu. Relația noastră s-a schimbat – nu a fost ușor, dar am simțit că mă respectau mai mult.

Acum mă uit în oglindă și văd din nou femeia care eram înainte: cu visuri, cu dorințe proprii. Sunt tot bunica lor – dar sunt și Mariana.

Mă întreb: câte femei ca mine se pierd printre nevoile altora? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim „de folos”? Voi ce ați face în locul meu?