Am aflat că am devenit bunică abia după o săptămână. Când am mers cu un cadou, nora mă aștepta la ușă…

— Nu trebuia să vii, Maria. Ai fi putut măcar să suni înainte, mi-a spus Irina, nora mea, cu vocea tăioasă, în timp ce ținea ușa întredeschisă.

M-am oprit în prag, cu punga de cadouri în mână, simțind cum mi se strânge inima. Ploua mocănește afară, iar pașii mei pe scara blocului răsunaseră ca niște bătăi de toacă într-o biserică pustie. Mă așteptam la orice, dar nu la răceala asta.

— Irina, am venit doar să văd copilul… Să vă aduc ceva pentru micuță. Nici nu știam că s-a născut până ieri! am spus încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.

Ea a oftat și a privit peste umăr, ca și cum ar fi vrut să se asigure că Vlad nu e prin preajmă.

— Vlad doarme cu cea mică. E obosit. Și eu sunt obosită. Nu e un moment bun.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Să nu fiu lăsată să-mi văd nepoata? Să nu fiu chemată nici măcar la maternitate? Să nu primesc niciun telefon? Am strâns mai tare punga cu hăinuțe roz și am încercat să-mi adun curajul.

— Irina, sunt mama lui Vlad. Sunt bunica fetiței voastre. Nu vreau să vă deranjez, doar să vă ajut… Să vă fiu aproape.

Ea a ridicat din umeri.

— Ai fost aproape când am avut nevoie? Când eram însărcinată și nu puteam să mă ridic din pat? Ai sunat vreodată să mă întrebi dacă am nevoie de ceva? Ai venit la noi fără să te invităm și ai criticat mereu tot ce facem. Acum vrei să fii bunica perfectă?

M-am simțit ca și cum m-ar fi lovit cineva peste față. Am vrut să-i spun că nu e adevărat, că am încercat mereu să ajut, dar poate n-am făcut-o cum trebuia. Poate am fost prea critică, prea prezentă sau prea absentă. Poate că între mine și Irina s-a ridicat un zid pe care nici nu l-am văzut crescând.

— Irina, nu știam… Nu mi-ai spus niciodată că te simți așa. Dacă ți-am greșit cu ceva, îmi pare rău…

Ea a oftat din nou și a deschis ușa puțin mai larg.

— Intră. Dar nu sta mult. Vlad trebuie să se odihnească.

Am pășit în apartamentul lor mic și curat, cu miros de lapte praf și scutece proaspete. Pe masă era un teanc de biberoane nespălate și câteva jucării colorate aruncate la întâmplare. Am lăsat punga pe canapea și m-am uitat spre pătuțul din colț. Acolo dormea o mogâldeață rozalie, cu pumnii strânși și obrajii rumeni.

Mi-au dat lacrimile fără să vreau.

— E minunată… seamănă cu Vlad când era mic…

Irina s-a înmuiat puțin.

— Da… Dar Vlad e foarte stresat. Și eu sunt epuizată. Nu avem ajutor de la nimeni. Mama mea e la țară, tu… tu ai fost ocupată mereu cu serviciul tău și cu problemele tale.

Mi-am dat seama că am greșit undeva pe drum. Când Vlad s-a mutat cu Irina, am crezut că trebuie să-i las spațiu. Să nu fiu soacra băgăcioasă care le dă sfaturi necerute. Dar poate am exagerat cu distanța. Poate că Irina avea nevoie de mine mai mult decât credeam.

— Dacă vrei, pot veni să vă ajut câteva ore pe zi. Să stau cu cea mică sau să fac piața…

Irina a zâmbit slab.

— Poate… Dar trebuie să vorbim cu Vlad. El încă e supărat pe tine pentru ce s-a întâmplat la nuntă.

Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. La nuntă… Da, atunci când am spus că Irina nu știe să gătească și că Vlad a slăbit de când stau împreună. O glumă proastă, dar care a durut mai mult decât mi-am imaginat.

— Îmi pare rău pentru tot ce am spus atunci… N-am vrut să vă rănesc.

Irina a dat din cap.

— Știu… Dar uneori vorbele dor mai tare decât faptele.

Am stat acolo câteva minute în liniște, privind-o pe fetiță cum doarme liniștită. M-am gândit la mama mea, la cât de greu i-a fost să fie acceptată de soția fratelui meu. Istoria se repetă mereu…

Vlad a apărut în pragul camerei, cu ochii umflați de somn.

— Mamă… Ce faci aici?

Vocea lui era rece, distantă. M-am ridicat încet și m-am apropiat de el.

— Am venit să văd fetița… Să vă aduc ceva pentru ea… Să vă spun că îmi pare rău pentru tot ce am greșit…

Vlad s-a uitat la Irina, apoi la mine.

— E târziu pentru scuze, mamă. Dar dacă vrei să ajuți, fă-o fără reproșuri și fără sfaturi necerute.

Am dat din cap și am simțit cum mi se rupe sufletul încă o dată.

— Promit…

Am plecat după o oră, cu inima grea dar și cu speranța că poate lucrurile se vor schimba dacă voi ști să ascult mai mult și să vorbesc mai puțin.

Acum stau acasă și mă întreb: oare cât de mult rău pot face niște vorbe spuse la nervi? Oare putem repara vreodată ceea ce am stricat fără să ne dăm seama?