Am aflat că sunt însărcinată la 44 de ani: viața mea s-a schimbat într-o clipă

— Nu se poate, domnișoară Alice, testul e clar. Sunteți însărcinată, mi-a spus doctorița, cu o voce blândă, dar fermă. Am simțit cum mi se taie respirația. M-am uitat la ea, la halatul ei alb, la ecograful care încă pâlpâia pe ecranul mic, ca și cum ar fi vrut să-mi arate că nu e o glumă. Aveam 44 de ani, eram singură de aproape trei ani și nu-mi imaginam că voi mai trece vreodată prin așa ceva.

Am ieșit din cabinet cu pași mici, încercând să nu mă prăbușesc. Afară ploua mărunt, iar oamenii treceau grăbiți pe lângă mine, fără să știe că lumea mea tocmai s-a schimbat pentru totdeauna. M-am oprit sub o streașină și am început să plâng. Nu de fericire, ci de frică. Cum să aduci un copil pe lume la vârsta asta? Cum să-l crești singură? Ce o să spună mama? Ce o să spună colegii de la școală, unde predau limba română de douăzeci de ani?

Am ajuns acasă udă leoarcă și am sunat-o pe sora mea, Irina. — Alice, ești bine? Ce s-a întâmplat? a întrebat ea imediat ce a auzit vocea mea tremurândă. — Irina… sunt însărcinată. O liniște grea s-a așternut la celălalt capăt al firului. — Glumești? La vârsta asta? — Nu glumesc. Nu știu ce să fac. — Ai vorbit cu tatăl copilului? — Nu mai vorbesc cu el de luni bune. Nici nu știe… nici nu cred că ar vrea să știe.

Irina a oftat adânc. — Alice, trebuie să te gândești bine. E greu. O să fii singură… Mama nici nu vreau să mă gândesc cum va reacționa. Știi cât ține la aparențe.

A doua zi am mers la mama. M-a privit lung, cu sprâncenele ridicate, când i-am spus vestea. — La 44 de ani? Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică preotul? Ai idee cât de greu e să crești un copil singură? — Mamă, nu mă interesează ce zice lumea! Dar nici eu nu știu dacă pot… — Alice, gândește-te bine. Poate că nu e prea târziu să… — Nu! am strigat fără să-mi dau seama. Nu pot face asta! E copilul meu!

Am plecat trântind ușa, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile care își doresc copii și nu pot avea. M-am gândit la toate prejudecățile din satul nostru mic din Prahova, unde fiecare bârfește pe fiecare. M-am gândit la elevii mei care mă privesc ca pe o profesoară severă și distantă. Cum ar fi să mă vadă gravidă?

În zilele următoare am început să observ privirile ciudate ale vecinilor când ieșeam la magazin. Doamna Viorica de la trei a șoptit ceva către soțul ei când m-a văzut urcând scările cu sacoșa în mână. La școală, directoarea m-a chemat în birou: — Alice, am auzit niște zvonuri… E adevărat? — Da, doamnă directoare. Sunt însărcinată. — Știi că va fi greu… Copiii pot fi răutăcioși, părinții la fel… — Știu.

Într-o seară, când mă simțeam copleșită de toate aceste gânduri negre, am primit un mesaj de la tatăl copilului, Mihai: „Putem vorbi?” L-am sunat tremurând. — Mihai… sunt însărcinată. — Știu, mi-a spus el încet. Irina mi-a spus. Vreau să te ajut, dacă mă lași… — Mihai, nu știu dacă pot avea încredere în tine după tot ce s-a întâmplat între noi. — Știu că am greșit mult… Dar vreau să fiu acolo pentru copil.

Nu l-am crezut pe loc. Între noi fusese mereu o poveste complicată: el divorțat, cu doi copii mari, eu mereu temătoare că nu voi fi niciodată „aleasa”. Dar acum era vorba despre altcineva, despre o viață nouă care depindea de mine.

Lunile au trecut greu. Grețuri dimineața, insomnii noaptea și o teamă constantă că ceva rău se va întâmpla. Mama a început încet-încet să accepte ideea: „Poate că așa a vrut Dumnezeu”, mi-a spus într-o zi când mi-a adus supă caldă. Irina venea des pe la mine și mă ajuta cu cumpărăturile.

La școală copiii au început să mă întrebe: „Doamna profesoară, chiar aveți un bebeluș în burtică?” Le zâmbeam și le spuneam că da, iar ei râdeau și îmi desenau inimioare pe caiete.

Într-o zi, după ore, colega mea Camelia m-a luat deoparte: — Alice, te admir pentru curajul tău. Eu n-am avut niciodată puterea să fac ce simt cu adevărat… Mereu am trăit după ce zice lumea.

Mihai venea din ce în ce mai des pe la mine. Îmi aducea fructe și vorbea cu burtica: „Hei, piticule sau pitico, tati e aici.” Nu știam dacă pot avea încredere în el, dar simțeam că nu mai sunt chiar atât de singură.

Când a venit momentul nașterii, eram înspăimântată ca niciodată. În sala de nașteri am țipat cât pentru toți anii în care am tăcut din gură și am înghițit rușinea sau frica de gura lumii. Când mi-au pus fetița în brațe și i-am văzut ochii mari și negri ca ai mei, am știut că totul a meritat.

Acum stau cu ea în brațe și mă gândesc: oare câte femei trăiesc cu frica de a fi judecate pentru alegerile lor? Oare câte renunță la visurile lor doar pentru că societatea le spune că „nu se face”? Dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi ales?