Am aruncat-o pe mătușa soțului meu din casă – Oare am greșit?

— Nu pot să cred că ai pus iarăși pătrunjel în ciorbă! Cine mai gătește așa în ziua de azi?
Vocea Irinei răsuna strident prin bucătăria noastră mică, iar eu, cu mâinile tremurânde, încercam să-mi păstrez calmul. Era prima dată când o vedeam după aproape zece ani. Soțul meu, Mihai, își freca nervos tâmplele, încercând să ignore remarcile răutăcioase ale mătușii sale.

Mătușa Irina venise din Italia, unde trăise o viață întreagă ca infirmieră. Ne povestise încă de la intrare, cu un aer superior, despre cât de civilizată e lumea acolo și cât de mult ne-ar prinde bine să învățăm și noi „ceva maniere”. Am încercat să fiu politicoasă, să-i arăt ospitalitate, dar fiecare gest al ei era o critică voalată la adresa casei, a mâncării, a felului în care ne creștem copiii.

— Săraca de tine, Anca, nu ți-a spus nimeni că nu se țin hainele copiilor așa? În Italia, totul e ordonat, nu ca aici…
Mi-am mușcat buza de jos și am zâmbit forțat. Copiii mei, Daria și Vlad, se uitau la mine cu ochi mari, simțind tensiunea din aer. Mihai încerca să schimbe subiectul, dar Irina nu se lăsa.

— Și tu, Mihai, ai ajuns să lucrezi la supermarket? Cu facultatea ta? Ce rușine!
L-am văzut pe Mihai cum se strânge la față. Știam cât de greu îi fusese să-și găsească un loc de muncă decent după restructurările de la fabrică. Nu avea nevoie de cineva care să-i amintească eșecurile.

Seara a continuat în același ton. Irina a criticat tot: mobila veche din sufragerie, lipsa unui televizor „adevărat”, chiar și felul în care am pus masa. La desert, când copiii au cerut încă o felie de chec, a oftat teatral:

— În Italia, copiii nu mănâncă atâta zahăr! De-aia sunt toți grași aici…

Am simțit cum mi se umple paharul. Am încercat să respir adânc și să mă gândesc la altceva. Dar când a început să vorbească despre mama mea – care murise acum doi ani – spunând că „poate dacă ar fi fost mai atentă cu sănătatea ei, ar fi trăit și azi”, am simțit că nu mai pot.

— Ajunge! am spus cu voce tremurată. Irina s-a uitat la mine șocată.

— Ce-ai spus?

— Am spus că ajunge! E casa mea și nu accept să-mi vorbești așa nici mie, nici familiei mele!

Mihai s-a ridicat brusc de pe scaun.

— Anca… poate ar trebui să ne calmăm…

— Nu! Nu mai pot! Am tăcut destul!

Irina s-a ridicat și ea, cu ochii fulgerând:

— Asta e recunoștința voastră? După ce am venit atâta drum să vă văd?

— Recunoștință pentru ce? Pentru că ne-ai făcut praf toată seara?

Copiii au început să plângă. Vlad s-a agățat de piciorul meu. Daria a fugit în camera ei. Am simțit că mă sufoc.

— Te rog să pleci, Irina. Acum.

A rămas câteva secunde nemișcată, apoi a început să-și adune lucrurile bombănind:

— Așa ceva n-am mai văzut! Să fiu dată afară din casa nepotului meu!

Mihai nu a zis nimic. Doar s-a uitat la mine cu ochii goi. După ce Irina a ieșit trântind ușa, liniștea a căzut peste noi ca o pătură grea.

În acea noapte n-am putut dormi. Mihai s-a întors cu spatele la mine în pat. Dimineața, niciunul n-a scos un cuvânt despre ce s-a întâmplat. Copiii erau tăcuți și triști.

Au trecut zile până când Mihai mi-a vorbit din nou normal. Mi-a spus că Irina l-a sunat din gară și i-a spus că nu va mai călca niciodată pragul nostru. Că suntem niște „bărbați slabi și femei fără respect”.

M-am întrebat mult timp dacă am făcut bine. Dacă n-ar fi trebuit să rabd mai mult pentru liniștea familiei. Dar apoi mi-am amintit privirea lui Vlad când plângea și felul în care Daria s-a ascuns sub pătură.

Poate că uneori trebuie să pui limite chiar și celor din familie. Poate că respectul începe cu tine însuți.

Dar oare am fost prea dură? Oare familia trebuie suportată orice ar fi? Sau există un moment când trebuie să spui „ajunge”? Ce ați fi făcut voi în locul meu?