Am avut dreptul să-mi dau soacra afară din casă după ce mi-a distrus visul?

— Nu mai pot, Viorica! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce soțul meu, Radu, stătea între noi ca un copil prins între două focuri. Era trecut de miezul nopții și încă o ceartă zguduia pereții apartamentului nostru din cartierul Militari. Viorica, soacra mea, stătea cu brațele încrucișate, cu privirea rece, ca și cum nu ar fi făcut nimic rău.

Totul a început cu promisiunea unui vis: să avem casa noastră, să fim împreună, să ne creștem copiii într-un mediu cald și armonios. Radu a insistat să o aducem pe mama lui la noi după ce a rămas văduvă. „E mama, nu pot s-o las singură,” mi-a spus el atunci, iar eu am acceptat, deși inima îmi spunea că nu va fi ușor. Dar nu mi-am imaginat niciodată cât de greu avea să fie.

Primele luni au fost suportabile. Viorica părea recunoscătoare și chiar se implica în treburile casei. Dar încet-încet, a început să-și bage nasul peste tot: „Nu gătești ca lumea, Maria. Radu nu mănâncă niciodată ciorba asta de linte.” Sau: „Copilul e prea slab, sigur nu-i dai destul de mâncare.” Mă simțeam mereu judecată, mereu insuficientă. Radu încerca să mă liniștească: „Las-o, mamă-i bătrână, nu te supăra.” Dar fiecare zi era o nouă probă de răbdare.

Adevărata ruptură a venit când am descoperit că Viorica îi povestea lui Radu lucruri despre mine care nu erau adevărate. Într-o seară, l-am auzit pe Radu spunându-i la telefon surorii lui: „Maria cheltuie prea mult pe prostii, mama are dreptate.” Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Eu care mă chinuiam să țin casa pe linia de plutire cu salariul meu de educatoare și cu banii lui Radu de la IT.

Într-o zi, am găsit-o pe Viorica cotrobăind prin dulapurile mele. „Ce faci acolo?” am întrebat-o. „Caut niște prosoape curate. Dar văd că ai haine scumpe aici… De unde ai bani pentru ele?” M-am simțit umilită și furioasă. Am încercat să-i explic că erau cadouri de la sora mea din Italia, dar nu părea să mă creadă.

Apoi au început discuțiile despre copil. Viorica insista că ar trebui să-l botezăm la biserica unde s-a cununat ea cu socrul meu, deși eu voiam altceva. „Nu te gândești la tradiție? La familie?” mă certa ea. Radu tăcea sau îi dădea dreptate.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre bani și educația copilului, am auzit-o pe Viorica spunându-i lui Radu: „Poate că Maria nu e femeia potrivită pentru tine.” Atunci am simțit că nu mai pot. Am izbucnit: „Dacă nu vă place cum trăim aici, puteți pleca oricând!”

Radu s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare blasfemie. „Nu poți să-i vorbești așa mamei mele!”

— Dar eu? Eu nu contez? Nu vezi că mă distruge pe dinăuntru? am urlat eu.

A urmat o tăcere grea. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copilul nostru care plângea în camera alăturată din cauza țipetelor noastre. M-am gândit la părinții mei care mă avertizaseră: „Maria, ai grijă cu soacrele…”

A doua zi dimineață, am făcut cafeaua și am pus-o pe masă fără să spun nimic. Viorica a venit în bucătărie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. S-a așezat la masă și a început să vorbească despre vreme.

— Viorica, cred că ar fi mai bine să vă mutați la sora dumneavoastră pentru o perioadă. Avem nevoie de liniște în casă.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă peste față.

— Cum adică? Să mă dai afară din casa fiului meu?

— Nu vă dau afară. Doar… avem nevoie de spațiu. Pentru noi doi. Pentru copil.

Radu a încercat să intervină, dar l-am oprit din priviri. Era momentul meu să spun ce simt.

— Maria are dreptate, mamă… Poate ar trebui să mergi la Irina o vreme, a spus el încet.

Viorica s-a ridicat brusc și a început să plângă: „După tot ce-am făcut pentru voi! Asta-i răsplata?”

Am simțit un nod în gât, dar nu m-am răzgândit. În ziua aceea și-a făcut bagajele și a plecat fără să se uite înapoi.

Timp de săptămâni casa a fost tăcută. Radu era distant, copilul părea mai liniștit, dar eu mă simțeam vinovată și eliberată în același timp. Familia lui nu mi-a mai vorbit luni întregi. Mama mea mi-a spus că am făcut bine, dar eu încă mă întreb dacă n-am distrus ceva ce nu se va mai repara niciodată.

Uneori mă uit la copilul meu și mă întreb: Oare am avut dreptul să aleg liniștea noastră în locul păstrării unei familii unite? Sau uneori trebuie să spui „ajunge” chiar dacă doare? Ce ați fi făcut voi în locul meu?