Am crezut că la 60 de ani iubirea e simplă. M-am înșelat amarnic.

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! — vocea Ioanei răsuna în sufrageria mică, printre rafturile pline cu cărți și poze vechi. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de furie și neputință.

Aveam 60 de ani și, pentru prima dată după mult timp, simțeam că viața mea începe din nou. După ce soțul meu, Doru, murise cu zece ani în urmă, mă obișnuisem cu singurătatea. Ioana, fiica mea, era deja adultă, cu viața ei complicată și rareori ne mai vedeam altfel decât la sărbători sau când avea nevoie de ceva. Dar într-o zi, la coadă la farmacie, l-am întâlnit pe Victor. Avea ochii blânzi și un zâmbet care părea să-mi spună că nu sunt invizibilă.

— Să știi că nu ești singura care are nevoie de pastile pentru inimă, mi-a spus el râzând.

Așa a început totul. Întâlniri la cafenea, plimbări prin Herăstrău, discuții despre filme vechi și poezie. Victor era văduv de trei ani, avea doi băieți mari plecați în străinătate și o casă frumoasă în Berceni. Pentru prima dată după mult timp, nu mă mai simțeam bătrână. M-am îndrăgostit ca o adolescentă.

Când i-am spus Ioanei că vreau să mă recăsătoresc, a izbucnit:
— Ești sigură că nu te folosește? Ce știm noi despre el? Dacă vrea casa ta?

Am încercat să-i explic că nu e vorba despre avere, ci despre suflet. Dar Ioana nu m-a crezut. În ziua nunții noastre modeste, cu doar câțiva prieteni apropiați și rude, ea a venit cu fața încruntată și a refuzat să stea lângă mine la poze.

Primele luni cu Victor au fost ca un vis. Diminețile începeau cu miros de cafea și râsete. Seara citeam împreună sau ne uitam la seriale românești vechi. Dar încet-încet, realitatea a început să-și arate colții.

Victor era gelos pe timpul pe care îl petreceam cu Ioana sau cu nepoata mea, Ana. De fiecare dată când primeam un telefon de la familie, devenea tăcut sau făcea remarci acide:
— Poate ar trebui să-ți vezi mai mult de viața ta nouă, nu crezi?

Am încercat să-l liniștesc, dar tensiunea creștea. Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre faptul că voiam să merg la ziua Anei fără el, Victor a trântit ușa și a dispărut până dimineața. M-am simțit din nou singură în propria casă.

Apoi au început problemele financiare. Victor nu mai lucra de câțiva ani și pensia lui era mică. Încet-încet, cheltuielile au început să apese pe umerii mei. Facturile veneau una după alta, iar el părea tot mai nemulțumit.
— Tu ai casa asta de la Doru. Eu ce am? — mi-a spus într-o zi cu voce joasă.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Pentru prima dată m-am întrebat dacă Ioana nu avea dreptate.

Relația cu fiica mea s-a răcit complet. Nu mai venea pe la mine decât rar și atunci doar ca să-mi spună cât de mult greșesc.
— Nu vezi că te schimbă? Că nu mai ești tu? — mi-a spus într-o zi printre lacrimi.

Dar eu nu voiam să renunț. Simțeam că dacă o fac, recunosc că am greșit și că sunt prea bătrână pentru a mai spera la fericire.

Într-o seară friguroasă de iarnă, l-am găsit pe Victor beat în sufragerie, certându-se la telefon cu unul dintre fiii lui din Italia. Când m-a văzut, a început să țipe:
— Tu nu înțelegi nimic! Toată lumea mă folosește! Nici tu nu ești altfel!

M-am retras în dormitor și am plâns până dimineața. A doua zi am găsit un bilet pe masă: „M-am dus la fratele meu. Nu mă căuta.”

Au trecut două săptămâni până când s-a întors. Între timp, Ioana a venit la mine și m-a găsit stând pe întuneric.
— Mamă… hai acasă la mine câteva zile. Nu trebuie să treci singură prin asta.

Am refuzat. Mândria mea era prea mare.

Victor s-a întors schimbat: mai tăcut, mai rece. Nu mai vorbea despre viitorul nostru, ci doar despre problemele lui. Eu devenisem o prezență mută în propria viață.

Într-o zi am găsit actele casei răscolite prin sertare. L-am întrebat direct:
— Ce cauți?
El a ridicat din umeri:
— Voiam doar să văd dacă ai făcut testamentul.

Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Dar gândul că voi fi din nou singură mă paraliza. Ce vor spune vecinii? Ce va spune familia? Am trăit toată viața pentru ceilalți — pentru Doru, pentru Ioana — iar acum când am încercat să trăiesc pentru mine, am ajuns aici: între două lumi care nu mă mai vor.

Într-o noapte am visat-o pe mama mea, care îmi spunea: „Nu te teme să fii singură dacă asta înseamnă să fii liberă.”

A doua zi dimineață i-am spus lui Victor că vreau să divorțăm. A plecat fără scandal, fără lacrimi. Doar cu o privire tristă și resemnată.

Acum stau din nou singură în apartamentul meu mic din Drumul Taberei. Ioana vine mai des pe la mine și încercăm să reparăm ce s-a rupt între noi. Dar rana e încă proaspătă.

Mă uit în oglindă și mă întreb: oare la orice vârstă putem greși atât de tare? Merită să riscăm totul pentru o ultimă șansă la iubire? Sau poate că adevărata fericire vine doar atunci când ne împăcăm cu noi înșine?