Am crezut că va fi ușor să locuiesc cu verișoara mea, dar am regretat rapid decizia

— Nu mai pot, Roxana! Nu mai pot să strâng după tine în fiecare zi! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la chiuveta plină de vase și la hainele aruncate peste tot prin sufragerie. Roxana, cu ochii mari și mirați, s-a uitat la mine ca și cum nu înțelegea despre ce vorbesc.

Nu așa îmi imaginasem că va fi viața cu verișoara mea. Când m-a sunat, plângând, că nu mai suportă să stea cu părinții ei în Ploiești și că vrea să vină la București să-și caute un job, am zis „da” fără să clipesc. Eram sigură că va fi distractiv, că vom împărți cheltuielile și că, în sfârșit, nu mă voi mai simți singură în apartamentul meu mic de două camere, moștenit de la bunica.

Eu, Irina, 28 de ani, contabilă la o firmă mică, obișnuită să număr fiecare leu, să vânez reduceri la supermarket și să-mi cumpăr haine doar de la second hand. Nu mi-a fost niciodată rușine să recunosc că nu-mi permit extravaganțe. Pentru mine, să am lumină, apă caldă și să pot mânca decent era deja un lux. Dar Roxana… Roxana era altfel. Avea 24 de ani, proaspăt absolventă de Comunicare, cu vise mari și pretenții pe măsură.

Primele zile au fost ca o vacanță. Am gătit împreună, am râs, am povestit nopți întregi despre copilărie și despre cum ne jucam la țară, la bunici. Dar, încet-încet, lucrurile au început să scârțâie. Roxana nu știa să facă economie. Lăsa lumina aprinsă în toate camerele, făcea dușuri lungi de o oră, comanda mâncare de la restaurante scumpe și, cel mai rău, nu-și plătea partea la timp.

— Roxana, te rog, luna asta trebuie să plătim întreținerea până pe 10, altfel ne taie apa caldă, i-am spus într-o dimineață, cu voce blândă, încercând să nu par cicălitoare.

— Da, da, Irina, lasă că-ți dau eu banii când îmi intră salariul. Oricum, nu e așa grav, nu? a răspuns ea, fără să ridice ochii din telefon.

Dar salariul nu intra niciodată la timp. Sau, dacă intra, banii se evaporau pe haine, ieșiri cu prietenii sau taxiuri. Eu, în schimb, mă uitam la fiecare bon, calculam fiecare bănuț, și mă simțeam din ce în ce mai sufocată. Într-o seară, după ce am venit obosită de la muncă, am găsit-o pe Roxana cu încă trei prietene, râzând și bând prosecco în sufragerie. Muzica era tare, iar eu voiam doar să dorm. M-am simțit ca o străină în propria casă.

— Irina, hai cu noi! Nu mai fi așa serioasă! mi-a strigat Roxana, dar eu am închis ușa camerei mele și am plâns în pernă.

A doua zi, am găsit chiuveta plină de pahare murdare, firimituri pe covor și o sticlă de vin vărsată pe masa bunicii. Am simțit cum mă cuprinde furia. Am început să strâng, să frec masa cu buretele, lacrimile curgându-mi pe obraji. Nu era doar despre mizerie. Era despre lipsa de respect, despre faptul că nu mai aveam control asupra propriei vieți.

Într-o seară, când am încercat să discutăm serios, Roxana a ridicat tonul:

— Nu înțeleg de ce faci atâta caz! Ești obsedată de bani, de curățenie, de reguli! Nu poți să te relaxezi niciodată?

— Nu e vorba doar de bani, Roxana! E vorba că nu mă simt respectată! Nu pot să trăiesc în haosul ăsta, nu pot să plătesc totul singură! am răspuns eu, cu vocea frântă.

A urmat o tăcere apăsătoare. Roxana s-a închis în camera ei, iar eu am rămas în bucătărie, cu capul pe masă. Mă simțeam vinovată că am ridicat tonul, dar și neputincioasă. Îmi era dor de liniștea de dinainte, de rutina mea, de serile în care citeam o carte fără să aud muzică tare sau să mă gândesc dacă o să am bani de facturi.

Zilele au trecut, iar tensiunea dintre noi a crescut. Roxana a început să lipsească tot mai mult de acasă, iar când venea, era rece și distantă. Eu mă simțeam tot mai singură, deși nu mai eram singură. Într-o zi, am găsit pe frigider un bilet: „Irina, cred că e mai bine să mă mut. Îmi pare rău că te-am supărat. Mulțumesc pentru tot.”

Am rămas cu biletul în mână, cu un nod în gât și cu un sentiment amar. Nu știam dacă să mă bucur sau să plâng. Mă simțeam eliberată, dar și vinovată. Poate că am fost prea rigidă, poate că nu am știut să mă adaptez. Dar oare era corect să renunț la liniștea mea pentru cineva care nu mă respecta?

Acum, când mă uit înapoi, mă întreb: cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru familie? Merită să ne pierdem echilibrul doar ca să nu fim singuri? Voi ce ați fi făcut în locul meu?