Am dat fiicei noastre apartamentul bunicilor: Darul care ne-a destrămat familia

— Nu înțeleg de ce trebuie să-i dați totul Anei! Eu ce mai însemn pentru voi? vocea lui Vlad, fiul nostru cel mare, răsuna în sufrageria mică, încărcată de amintiri. Pe masa rotundă, între noi, stătea dosarul cu actele apartamentului din Drumul Taberei, moștenit de la părinții mei. Ana, fiica noastră, stătea cu ochii în pământ, iar eu și soția mea, Mariana, ne țineam de mâini, încercând să nu ne lăsăm doborâți de furtuna ce se abătuse peste noi.

Nu-mi imaginam că un gest făcut din dragoste va aduce atâta durere. Când mama a murit, apartamentul a rămas gol, plin doar de mirosul vechilor perdele și de ecoul râsetelor din copilăria mea. Am stat acolo, pe canapeaua lor uzată, și am simțit că trebuie să fac ceva bun cu ce au lăsat în urmă. Ana tocmai terminase facultatea și se chinuia cu chirii scumpe și colegi nesuferiți. Vlad avea deja casa lui, o familie frumoasă și un serviciu stabil la bancă. Ne-am gândit că e firesc să-i dăm Anei un start în viață.

— Vlad, nu e vorba că ținem mai mult la Ana, am spus încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă. Tu ai deja tot ce-ți trebuie. Ana abia începe.

— Nu e corect! a izbucnit el. Mereu ați avut grijă să nu-i lipsească nimic. Eu am muncit pentru fiecare lucru pe care-l am!

Mariana a început să plângă în surdină. Ana s-a ridicat brusc.

— Dacă știam că o să se ajungă aici, nici nu-l mai voiam! Nu vreau să vă certați din cauza mea!

A ieșit trântind ușa, iar Vlad a rămas privind în gol. Eu m-am simțit ca un trădător. Am încercat să fac pace între copii, dar am reușit doar să sap o prăpastie între noi.

Zilele următoare au fost pline de tăceri apăsătoare. Vlad nu ne mai răspundea la telefon. Nici la ziua Marianei nu a venit, iar nepoata noastră, Ilinca, ne-a trimis doar un mesaj sec: „La mulți ani, bunico!”

Ana s-a mutat în apartament, dar nu părea fericită. Într-o seară m-a sunat plângând:

— Tata… nu pot să mă bucur de nimic. Vlad nu-mi vorbește. Simt că toți mă urăsc.

Am mers la ea cu o plăcintă caldă și am găsit-o stând pe podea, printre cutii nedesfăcute.

— Tata, tu crezi că merit asta? Că merit să fiu singură?

Am îmbrățișat-o și i-am spus că totul va trece. Dar nu trecea. Mariana se stingea pe zi ce trece, iar eu mă simțeam vinovat pentru fiecare lacrimă vărsată.

Într-o duminică am decis să mergem toți patru la cimitir, la mormântul părinților mei. Poate acolo, printre cruci și flori ofilite, vom găsi puterea să ne iertăm.

— Mama ar fi vrut să fim uniți, am spus încet, privind spre poza ei de pe cruce.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Poate că da… dar uneori simt că nu mai am loc în familia asta.

Ana a început să plângă și ea. Mariana s-a apropiat de Vlad și l-a luat de mână.

— Ești fiul nostru. Nimic nu poate schimba asta.

Am plecat acasă fără să spunem prea multe. Dar liniștea aceea nu era una bună — era liniștea dintre două furtuni.

Au trecut luni în care fiecare încerca să-și vindece rănile în felul lui. Vlad s-a îndepărtat tot mai mult. Ana s-a închis în ea. Mariana și-a găsit refugiul în biserică și în grija pentru flori.

Într-o seară târzie, când ploaia bătea în geamuri și orașul părea pustiu, m-am uitat la poza veche cu noi toți patru la mare: râdeam cu gura până la urechi, fără griji sau resentimente.

M-am întrebat atunci: oare cât valorează un apartament față de liniștea sufletului? Oare dragostea se poate măsura în metri pătrați sau acte notariale?

Poate că am greșit. Poate că am vrut prea mult să ajutăm și am uitat să ascultăm. Poate că uneori dragostea adevărată nu dăruiește lucruri, ci timp și înțelegere.

Acum stau singur în sufrageria ticsită de amintiri și mă întreb: dacă ați fi fost voi în locul meu, ce ați fi ales? Cum împaci inima unui părinte cu dreptatea dintre frați?