Am dat-o afară pe mătușa soțului meu: când răbdarea ajunge la limită

— Nu mai suport, Mihai! Ori pleacă ea, ori plec eu! am izbucnit, cu vocea tremurândă de furie și neputință, în timp ce ușa bucătăriei se trânti în urma mea.

Era deja a treia seară de când mătușa Rodica stătea la noi. Venise din Italia, după aproape zece ani de absență, cu valizele pline de cadouri scumpe și cu o atitudine care părea să spună: „Eu știu totul mai bine.” De la început, mi-a invadat spațiul, criticând fiecare detaliu din casă, din viața noastră, din felul în care îmi cresc copiii. „Pe vremea mea, copiii nu vorbeau peste adulți!” sau „Ce-i cu mâncarea asta fără gust? În Italia se gătește altfel!” — replici aruncate cu superioritate, care mă făceau să simt că nu sunt niciodată suficient de bună.

Mihai încerca să tempereze lucrurile. „Las-o, Martina, e bătrână, nu se schimbă ea acum…” Dar fiecare zi era o luptă. Mătușa Rodica nu doar că nu se schimba, dar parcă devenea tot mai incisivă. Într-o după-amiază, când am venit acasă de la serviciu, am găsit-o răscolind prin dulapurile mele. „Caut niște prosoape curate. Ale tale sunt cam vechi…”, mi-a spus cu un zâmbet fals. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

Seara aceea a fost picătura care a umplut paharul. La cină, în fața copiilor și a lui Mihai, a început să povestească despre cum „femeile adevărate” nu-și lasă bărbații să spele vasele sau să ducă gunoiul. „Pe vremea mea, bărbații erau respectați! Nu ca acum, când îi puneți să facă treabă ca niște slugi.” Mihai a încercat să râdă, dar eu nu mai puteam. Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie.

După ce copiii s-au retras în camerele lor, am încercat să discut cu Mihai.
— Nu mai pot, Mihai. Îmi invadează casa, mă jignește pe mine și pe tine… Nu e normal!
— E doar pentru câteva zile… E singura lui familie rămasă. Știi cât de greu i-a fost după ce au murit părinții lui…
— Și mie mi-e greu! Dar nu pot trăi cu cineva care mă face să mă simt o străină în propria casă!

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am tăcut de dragul păcii în familie: când mama lui Mihai mă făcea „fata de la țară”, când sora lui îmi critica hainele sau când tata socru îmi spunea că „nu sunt destul de bună pentru băiatul lui”. Dar acum era prea mult.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Rodica în bucătărie, vorbind la telefon cu cineva din Italia.
— Da, dragă, aici e ca la țară… Nu știu cum rezistă Mihai cu nevasta asta a lui. Nici cafeaua nu știe să o facă!

M-am apropiat încet și i-am spus:
— Mătușă Rodica, cred că ar fi mai bine să vă căutați alt loc unde să stați. Nu mai pot continua așa.
Ea s-a uitat la mine șocată.
— Cum adică? Eu sunt familia voastră!
— Tocmai pentru că sunteți familie… Nu vreau să ajungem să ne urâm. Dar nu mai pot accepta lipsa de respect.

A urmat o scenă pe care nu o voi uita niciodată. Rodica a început să plângă și să țipe că sunt nerecunoscătoare, că Mihai nu ar fi ajuns nimic fără ea. Mihai a încercat să intervină, dar eu eram hotărâtă.

— Îmi pare rău, Mihai. Dacă nu pleacă ea, plec eu cu copiii. Nu vreau ca ei să creadă că e normal să accepți umilința doar pentru că cineva e rudă cu tine.

După ore întregi de certuri și lacrimi, Rodica a acceptat să plece la o verișoară din oraș. Mihai era devastat. Nu mi-a vorbit două zile. Copiii m-au întrebat dacă au făcut ceva greșit. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp.

În zilele următoare, liniștea s-a așternut peste casa noastră ca o pătură grea. Mihai s-a închis în el; eu am început să mă întreb dacă am făcut bine. Dar când l-am văzut pe fiul meu cel mic venind la mine și spunând: „Mami, acum parcă e mai bine acasă”, am știut că am luat decizia corectă.

Totuși, rana rămâne. Familia lui Mihai mă privește acum ca pe o străină. Rodica le-a povestit tuturor că am dat-o afară ca pe un câine. O parte din mine suferă pentru ruptura creată; alta se bucură că am avut curajul să-mi apăr demnitatea.

Mă întreb adesea: cât trebuie să suferim de dragul familiei? Unde se termină răbdarea și începe respectul de sine? Poate cineva să mă judece pentru că am ales liniștea în locul compromisului?