Am dat totul familiei mele, iar ei m-au alungat. După o lună, m-am întors și am făcut ceva ce nimeni nu ar fi crezut posibil

— Nu mai avem loc pentru tine aici, mamă. E timpul să-ți găsești altceva.

Cuvintele Anei, nora mea, au căzut ca un trăsnet într-o seară ploioasă de noiembrie. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Fiul meu, Vlad, nu a spus nimic. Privea în podea, evitându-mi privirea. Într-o clipă, casa care fusese cândva plină de râsete și miros de cozonac s-a transformat într-un loc străin, rece.

Nu era prima oară când simțeam că nu mai aparțin acolo, dar niciodată nu crezusem că se va ajunge aici. După ce Mihai, soțul meu, s-a stins din viață, am rămas singură într-un apartament prea mare și prea tăcut. Vlad și Ana m-au chemat să stau cu ei, spunând că „familia trebuie să fie împreună”. Am vândut apartamentul și le-am dat aproape toți banii, ca să-și poată termina casa la marginea Bucureștiului. „Ești mama noastră, aici vei avea mereu loc”, mi-a spus Vlad atunci.

Apoi a venit vestea despre despăgubirea pentru vechea noastră casă naționalizată. O sumă mare, neașteptată. Am împărțit banii între Vlad și sora lui mai mică, Ioana. Am făcut-o cu inima deschisă, fără să cer nimic în schimb. „Banii nu țin loc de familie”, mi-am spus.

Dar după ce banii au intrat în conturi, ceva s-a schimbat. Ana a început să mă privească altfel. Orice gest al meu era criticat: „Nu pune atâta sare în mâncare!”, „Nu mai lăsa lumina aprinsă!”, „Nu-i mai răsfăța pe copii!”. Vlad era tot mai absent, prins cu serviciul și grijile lui. Eu mă simțeam tot mai mică, tot mai stingheră.

În seara aceea de noiembrie, când Ana mi-a spus să plec, am simțit că mi se rupe sufletul. Am ieșit în ploaie cu o valiză veche și câteva haine. Nici măcar nu m-au întrebat unde mă duc. Am dormit la Ioana câteva nopți, dar ea are doi copii mici și un apartament înghesuit. Nu voiam să fiu o povară.

Am găsit o cameră de închiriat la o bătrână din cartierul unde crescusem. Era frig și mirosea a mucegai, dar măcar aveam liniște. În fiecare seară mă întrebam: cum am ajuns aici? Cum poate un om să dea totul și să fie aruncat la gunoi?

Timp de o lună am plâns aproape zilnic. Mă uitam la telefon sperând că Vlad mă va suna. Niciun semn. Ioana mă vizita când putea, dar era prinsă cu viața ei. M-am gândit să mă duc la poliție sau la avocat, dar ce rost avea? Nu voiam scandaluri.

Într-o dimineață de decembrie, am primit un telefon neașteptat de la vecina mea din vechiul bloc: „Doamnă Maria, am găsit o scrisoare pentru dumneavoastră în cutia poștală.” Era o scrisoare de la primărie: urma să primesc încă o tranșă din despăgubirea pentru casă. O sumă destul de mare.

Am stat toată ziua pe gânduri. Seara am luat o hotărâre care avea să schimbe totul.

A doua zi m-am dus la bancă și am retras banii cash. Apoi am mers direct la un azil privat din apropiere — unul mic, curat, unde lucra o fostă colegă de serviciu. Am plătit în avans pentru un an întreg și am cerut să fiu trecută pe lista de așteptare pentru un loc permanent.

Înainte să plec din cartierul unde stătusem cu chirie, m-am dus la casa lui Vlad. Am sunat la ușă cu inima cât un purice. Ana mi-a deschis și a rămas blocată când m-a văzut.

— Ce cauți aici? a întrebat ea rece.

— Am venit să vă spun că nu mai trebuie să vă faceți griji pentru mine. Nu voi mai fi o povară pentru nimeni.

Vlad a apărut în hol, palid.

— Mamă…

— Nu te deranja, Vlad. Voiam doar să vă mulțumesc pentru tot ce a fost frumos între noi și să vă spun că nu vă port pică. Dar vreau să știți că banii nu aduc fericirea — nici liniștea sufletului.

Ana a dat ochii peste cap.

— Dacă ai venit să ne faci morală…

— Nu, Ana. Am venit să vă spun că vă iert. Și că sper ca într-o zi copiii voștri să nu treacă prin ce am trecut eu.

Am plecat fără să mă uit înapoi. În azilul acela mic am găsit oameni ca mine: bătrâni care au dat totul copiilor lor și au rămas singuri. Ne povestim durerile la cafea și ne ținem companie unii altora.

Uneori mă gândesc dacă am greșit undeva — dacă am iubit prea mult sau prea puțin, dacă trebuia să fiu mai egoistă sau mai dură cu ai mei. Dar știu sigur un lucru: familia nu se măsoară în bani sau case, ci în respect și iubire.

Mă uit pe fereastră la copacii goi și mă întreb: oare câți părinți ajung ca mine? Oare cât valorează recunoștința unui copil? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?