Am dat totul și am rămas cu nimic – Povestea mea despre regăsire după ani de viață în umbra soțului

— Nu ai nevoie de mai mult, Maria. Ți-am spus, eu mă ocup de bani! Vocea lui Sorin răsuna tăios în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Îmi strângeam halatul pe lângă trup, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. Era a treia oară în săptămâna aceea când îi ceream bani pentru o rochie nouă, iar privirea lui mă făcea să mă simt vinovată, ca și cum aș fi cerut luna de pe cer.

Am crescut la țară, într-o familie simplă din județul Buzău. Mama îmi spunea mereu: „Femeia trebuie să fie gospodină și să-și respecte bărbatul.” Poate de aceea, când l-am cunoscut pe Sorin la facultate, m-a cucerit cu siguranța lui. Era hotărât, știa ce vrea și părea că mă va proteja mereu. După nuntă, totul s-a schimbat încet-încet. La început, mi s-a părut normal să-i dau salariul meu de educatoare. „E mai bine să țină el banii, e bărbatul casei”, îmi spuneam.

Dar lunile au trecut și am început să simt că nu mai am voie să fac nimic fără aprobarea lui. Mergeam la cumpărături cu lista făcută de el, primeam bani doar cât să nu-mi lipsească strictul necesar. Dacă voiam să ies cu prietenele, trebuia să-i spun unde merg, cu cine și cât stau. Îmi era rușine să recunosc asta mamei sau surorii mele, Irina. „Așa e el, grijuliu”, le mințeam.

Într-o seară, după ce băuse câteva beri cu vecinul nostru, Sorin a venit acasă nervos. „De ce ai stat atât la școală? Cu cine ai vorbit? Nu cumva ai uitat cine aduce banii adevărați în casă?” Am simțit cum mi se taie respirația. Nu era prima dată când ridica tonul, dar atunci am văzut pentru prima oară ura din ochii lui. M-am retras în dormitor și am plâns în pernă până dimineața.

Anii au trecut la fel: eu muncind din greu, el controlând fiecare leu și fiecare pas al meu. Când s-a născut fiica noastră, Ana, am sperat că lucrurile se vor schimba. Dar Sorin a devenit și mai posesiv. „Nu vreau să crească ca tine, slabă și visătoare”, îmi spunea adesea. Îmi interzicea să-i citesc povești înainte de culcare sau să-i cumpăr jucării fără acordul lui.

Irina a observat că mă schimbasem. Într-o zi, când am mers la ea cu Ana, m-a tras deoparte:
— Maria, tu nu mai ești tu. Ce se întâmplă?
Am izbucnit în plâns. I-am povestit totul: cum nu am voie să țin bani la mine, cum nu pot lua decizii fără Sorin, cum mă simt captivă în propria casă.
— Trebuie să faci ceva! Nu poți trăi așa!
— Dar dacă plec? Unde mă duc? Cu ce bani? Dacă îmi ia copilul?
Irina m-a strâns în brațe:
— Nu ești singură! Eu te ajut.

A durat luni întregi până am prins curaj să fac primul pas. Într-o zi de vară, când Sorin era plecat la serviciu, am strâns câteva haine pentru mine și Ana și am fugit la Irina. Îmi bătea inima atât de tare încât aveam impresia că o aud toți vecinii. Când Sorin a aflat, a venit furios la ușa surorii mele:
— Maria! Vino acasă! Ce vrei să faci? Să ne faci de râs?
Am stat ascunsă în camera Anei, ținând-o strâns la piept.

Au urmat luni grele: procese pentru custodie, nopți nedormite, frică și rușine. Mama nu înțelegea de ce nu m-am întors la el: „O femeie trebuie să rabde pentru familie!” Dar Irina a fost stâlpul meu. M-a ajutat să-mi găsesc un alt loc de muncă la o grădiniță privată din oraș și m-a încurajat să merg la consiliere psihologică.

La început nu știam cine sunt fără Sorin. Îmi era teamă să iau decizii simple: ce să gătesc, ce haine să port. Mă simțeam vinovată pentru orice bucurie mică pe care mi-o permiteam. Dar Ana era mereu lângă mine:
— Mami, azi putem merge în parc?
Îi vedeam ochii luminoși și îmi aminteam că trebuie să fiu puternică pentru ea.

Într-o zi, la consiliere, psiholoaga m-a întrebat:
— Maria, ce-ți dorești tu cu adevărat?
Am rămas mută. Nu știam ce să răspund. Atât de mult timp trăisem pentru altcineva încât uitasem cine sunt.

Au trecut doi ani de atunci. Încet-încet mi-am recâștigat libertatea și demnitatea. Am început să economisesc bani pentru prima dată în viață. Am ieșit cu prietenele la film fără să mă simt vinovată. Am început chiar un curs online de pictură — visul meu din copilărie.

Sorin încă încearcă uneori să mă manipuleze prin mesaje sau telefoane. Dar acum știu că nu mai are putere asupra mea. Ana crește frumos și e fericită. Eu încă învăț să mă iubesc pe mine însămi.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc ca mine, în umbra unui bărbat care le controlează fiecare pas? Câte dintre ele au curajul să spună „Ajunge!”? Poate povestea mea va da curaj cuiva să lupte pentru libertatea ei.