Am devenit mamă pentru fiul prietenei mele – povestea unei alegeri care mi-a schimbat viața

— Nu pot, Irina! Nu mai pot! — vocea Anei răsuna în bucătăria mea, spartă de plânsul care îi zguduia umerii. M-am oprit din spălat vasele, cu mâinile ude și inima strânsă. Rareș, băiatul ei de șapte ani, stătea pe hol, cu ghiozdanul atârnându-i pe un umăr și ochii mari, speriați.

— Ana, ce vrei să spui? — am întrebat încet, încercând să nu-l sperii și mai tare pe copil.

— Nu pot să fiu mamă și să țin salonul pe linia de plutire! Nu pot! Am nevoie să mă ajuți… ia-l tu o vreme, te rog… doar până mă pun pe picioare. — vocea ei era un amestec de disperare și rușine.

Atunci am simțit cum lumea mea se răstoarnă. Eu, Irina, femeia care abia reușea să-și crească singură fetița de cinci ani după divorț, eram pusă în fața unei alegeri imposibile: să primesc în casă copilul prietenei mele cele mai bune sau să o las să se prăbușească sub povara propriilor decizii. Rareș mă privea cu ochi rugători, iar Ana își frângea mâinile. Am simțit că nu am dreptul să spun nu.

— Bine, Ana. Dar doar pentru o perioadă scurtă, da? — am spus, încercând să-mi ascund teama.

Așa a început totul. În acea seară, Ana a plecat grăbită, lăsându-și fiul cu mine ca pe o sacoșă grea de vinovăție. Rareș nu a plâns. S-a așezat pe canapea lângă Maria, fetița mea, și a început să se joace cu păpușile ei fără să scoată un cuvânt. Am simțit un nod în gât.

Zilele au trecut greu. Rareș era tăcut, retras, iar Maria părea confuză. Mama mea a aflat repede ce se întâmplase și a venit la mine furioasă:

— Irina, nu ești tu vinovată că Ana nu știe ce vrea! Ai destule pe cap cu Maria! Ce-o să faci dacă nu se mai întoarce după el?

— Mamă, nu pot să-l las pe copil pe drumuri… — am șoptit, dar nici eu nu eram sigură că fac ce trebuie.

Seara, când adormeam copiii, mă uitam la Rareș cum strângea la piept ursulețul lui ponosit și mă întrebam dacă Ana va reveni vreodată. Îmi era dor de prietena mea, dar și furie: cum putea să-și lase copilul pentru un salon de coafură? În același timp, o înțelegeam. Știam cât de greu e să fii femeie singură în România, să lupți pentru fiecare leu și fiecare clipă de liniște.

Au trecut luni. Ana suna tot mai rar. La început promitea că vine „sâmbătă”, apoi „poate luna viitoare”. Salonul mergea bine, spunea ea. Avea clienți importanți, era invitată la televiziune. Dar Rareș nu mai întreba de ea. Se obișnuise cu mine și cu Maria. Într-o zi mi-a spus:

— Tu ești mama mea acum?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am strâns în brațe și i-am spus:

— Sunt Irina. Și te iubesc ca pe copilul meu.

Dar nu toată lumea vedea lucrurile la fel. Fostul meu soț a venit într-o zi să o ia pe Maria la el și l-a văzut pe Rareș:

— Ce caută băiatul ăsta aici? Nu ești nebună să crești copilul altuia? Dacă vine Protecția Copilului?

M-am certat cu el ore întregi. Vecinii au început să vorbească pe la colțuri: „Irina a luat copil străin în casă… cine știe ce bani primește!”

Într-o seară, Maria m-a întrebat:

— Mami, Rareș o să stea mereu cu noi?

Nu știam ce să-i răspund. Îmi era teamă că într-o zi Ana va veni și îl va lua înapoi, iar eu voi rămâne cu o gaură în suflet.

Apoi a venit ziua când Ana s-a întors. Era îmbrăcată elegant, cu părul perfect coafat și un zâmbet obosit pe buze.

— Irina… am venit să-l iau pe Rareș acasă. Acum pot. Am bani, am tot ce-mi trebuie.

Rareș s-a ascuns după mine și a început să plângă:

— Nu vreau! Vreau aici!

Ana s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi:

— Ce i-ai făcut copilului meu?

— Nimic din ce n-ai fi făcut tu dacă ai fi putut — i-am răspuns calm.

A urmat o ceartă cumplită. Ana m-a acuzat că i-am furat copilul, mama mea mi-a spus că trebuie să-l dau înapoi ca să nu am probleme cu legea. Eu nu voiam decât ca Rareș să fie fericit.

În cele din urmă, am ajuns la un compromis: Rareș avea să stea la mine până la sfârșitul anului școlar, apoi urma să decidă el unde vrea să locuiască. Au fost luni grele, pline de incertitudine și lacrimi ascunse.

Când a venit vara, Rareș m-a luat de mână și mi-a spus:

— Eu vreau aici. Tu ești mama mea adevărată.

Ana a plecat din nou, dar de data asta fără scandal. A început să vină mai des în vizită și încet-încet am reînvățat să fim prietene, dar altfel: ca două femei care au împărțit aceeași durere și aceeași dragoste pentru același copil.

Astăzi suntem o familie ciudată: eu, Maria, Rareș și Ana – când are timp. Nu știu dacă am făcut totul bine sau dacă am greșit undeva pe drum. Dar știu că dragostea nu ține cont de sânge sau de acte.

Mă întreb uneori: câți dintre noi ar avea curajul să iubească un copil străin ca pe al lor? Și câți ar putea ierta o mamă care a ales alt drum? Poate că familia adevărată e cea pe care o construim din iubire, nu din obligație.