„Am doar un nepot!”: Povestea unei familii sfâșiate de prejudecăți

— Nu e nepotul meu! a tunat vocea doamnei Lidia, soacra mea, în timp ce stătea în picioare, cu mâinile încrucișate la piept, privindu-mă cu o răceală care mi-a tăiat respirația. Eram în sufrageria ei, la masa de duminică, iar David, băiatul meu de zece ani, stătea stingher lângă mine, încercând să-și ascundă lacrimile sub masca unui zâmbet forțat.

M-am uitat la Michi — Michal, soțul meu — sperând să spună ceva, să rupă tăcerea apăsătoare. Dar el a evitat privirea mea, jucându-se nervos cu lingurița din ceașca de cafea. În acel moment, am simțit cum întreaga greutate a lumii apasă pe umerii mei. Cum să-i explic copilului meu că nu e vina lui? Cum să-i spun că nu toți oamenii sunt capabili să iubească necondiționat?

Am crescut într-o familie modestă din Bacău, unde dragostea era singura avere adevărată. Când l-am cunoscut pe Radu, primul meu soț, aveam doar 22 de ani și credeam că lumea e la picioarele mele. Ne-am iubit nebunește, dar viața ne-a arătat repede că iubirea nu e mereu suficientă. După ce David s-a născut, Radu a început să bea și să devină tot mai violent. Am rezistat cât am putut, dar într-o noapte, când l-a lovit pe David pentru că a spart o cană, am știut că trebuie să plec.

Anii care au urmat au fost un carusel de frici și speranțe. Am muncit ca vânzătoare la un magazin alimentar și am făcut tot posibilul ca David să nu simtă lipsurile. Apoi l-am întâlnit pe Michi — blând, răbdător, cu o privire caldă care m-a făcut să cred din nou în oameni. Ne-am căsătorit după doi ani de relație și am sperat că viața ne va da, în sfârșit, o șansă la fericire.

Dar fericirea noastră s-a izbit de zidul rece al prejudecăților. Doamna Lidia nu m-a plăcut niciodată. „Femeie divorțată, cu copil”, spunea mereu vecinelor ei. Când am rămas însărcinată cu Ilinca, fetița noastră, a venit la spital cu flori și lacrimi de bucurie. Pentru ea, Ilinca era „adevărata” nepoată. Pe David îl ignora sau îl trata ca pe un străin.

— De ce nu mă place bunica? m-a întrebat David într-o seară, după ce Lidia îl certase pentru că se juca prea zgomotos cu Ilinca.

— Nu e vina ta, puiule. Unii oameni nu știu să iubească decât după reguli pe care le-au învățat greșit.

— Dar eu am făcut ceva rău?

Mi-am mușcat buza ca să nu plâng. Cum să-i explic unui copil că uneori adulții sunt cei care greșesc cel mai mult?

Într-o zi, când Ilinca împlinea trei ani, am organizat o mică petrecere acasă. Lidia a venit cu un tort imens și o păpușă scumpă pentru Ilinca. Pentru David — nimic. S-a uitat la el ca și cum nici n-ar fi existat.

— Mamă, te rog frumos! i-am spus încet, trăgând-o deoparte. Nu vezi cât suferă copilul?

— Emilia, eu am doar un nepot! Ilinca e sânge din sângele meu. Nu pot să mă prefac!

— Dar Michi îl iubește ca pe propriul lui fiu! De ce nu poți și tu?

A oftat adânc și a ridicat din umeri.

— Nu e la fel. Nu pot.

După acea zi, David a început să se retragă tot mai mult în el. Nu mai voia să meargă la bunici, nu mai râdea ca înainte. Am încercat să vorbesc cu Michi.

— Trebuie să faci ceva! Nu pot suporta să-l văd pe David suferind așa!

— Știi cum e mama… E încăpățânată. Poate cu timpul…

— Cu timpul? Copilul meu suferă ACUM!

Am avut certuri aprinse cu Michi din cauza asta. Îl iubeam, dar nu puteam accepta indiferența lui față de durerea lui David. Într-o seară, după ce David a adormit plângând în brațele mele, am luat o hotărâre.

Am mers la Lidia acasă și am bătut hotărât la ușă.

— Vreau să vorbim serios! i-am spus fără ocolișuri.

— Emilia, nu e momentul…

— Ba da! E momentul să înțelegi că David e parte din familia ta, vrei sau nu! Dacă nu poți să-l accepți, atunci nici eu și nici Ilinca nu vom mai veni aici!

A rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o nesigură.

— Ești nedreaptă…

— Nedreaptă? Nedrept e să faci diferențe între copii! Sângele nu e totul! Familia se construiește prin iubire!

Am plecat plângând, dar simțindu-mă mai puternică decât oricând.

Au trecut luni până când Lidia a venit la noi acasă cu o pungă de bomboane pentru David. A stat stingheră în prag și a spus doar atât:

— Poate… putem încerca din nou.

Nu știu dacă vreodată va fi ca o bunică adevărată pentru el. Dar știu că am făcut tot ce a ținut de mine ca mama.

Uneori mă întreb: câți copii din România trăiesc aceeași poveste? Câți adulți uită că dragostea nu are reguli scrise? Poate povestea mea îi va face pe unii să-și privească familia altfel…