Am dus-o pe mama la azil – familia mă acuză că am abandonat-o. Sunt eu o fiică rea?

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! Cum poți să-ți abandonezi mama? Vocea surorii mele, Camelia, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și farfuriile nespălate. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mamei, pierdută și confuză, mă urmărea din colțul camerei.

Nu mai dormisem de trei nopți. Mama nu mai știa cine sunt, mă întreba de tata, mort de zece ani, și se rătăcea prin casă noaptea, încercând să iasă afară în frig. O găsisem într-o dimineață în pijamale, pe scări, cu lacrimi în ochi: „Irina, unde e casa mea? Unde e mama mea?”

Am încercat luni întregi să mă descurc singură. Am renunțat la serviciu, mi-am pus viața pe pauză. Soțul meu, Mihai, a început să vină tot mai târziu acasă. „Nu mai pot, Irina. Nu mai suntem o familie, suntem infirmieri.”

Camelia venea rar, doar să critice. „Dacă ai fi avut răbdare… dacă ai fi avut inimă…” Dar ea nu stătea nopțile cu mama când plângea și nu știa cine sunt. Ea nu îi schimba scutecele și nu îi spăla hainele pătate.

Într-o zi, după ce mama a căzut în baie și am găsit-o plină de sânge, am știut că nu mai pot. Am sunat la azilul „Sfânta Ana”, unde lucrase cândva o vecină. Mi-au spus că au locuri și că personalul e specializat în Alzheimer.

Ziua mutării a fost un coșmar. Mama nu înțelegea de ce plecăm. „Irina, unde mă duci? Nu vreau să plec!” Am plâns amândouă în mașină. Când am ajuns, asistenta i-a zâmbit cald și i-a spus: „Bun venit, doamnă Maria! Haideți să vă arăt camera.”

Am stat cu ea două ore. Apoi a venit momentul să plec. Mama s-a uitat la mine cu ochii mari: „Să vii să mă iei acasă, da?”

Când am ajuns acasă, Camelia m-a sunat urlând: „Ești un monstru! Ai abandonat-o! Să nu te mai apropii de mine!” Tata socru mi-a spus că rușinea asta nu se va spăla niciodată. Mihai a încercat să mă îmbrățișeze, dar m-am tras înapoi.

Zilele au trecut greu. Mergeam la mama de două ori pe săptămână. Uneori mă recunoștea, alteori mă întreba dacă sunt asistenta ei. Personalul era blând, îi dădeau medicamentele la timp, îi citeau povești și o scoteau la plimbare în curte.

Dar familia… Familia s-a rupt. Camelia nu-mi mai răspunde la telefon. Unchiul Vasile mi-a spus la supermarket: „Să-ți fie rușine! Pe mama ta ai dat-o la azil ca pe un câine bătrân.” Vecinii mă priveau pe furiș. Parcă toată lumea știa.

Într-o seară, Mihai mi-a spus încet: „Irina, ai făcut tot ce ai putut. Nimeni nu știe cât ai suferit.” Dar eu nu-l credeam. În fiecare noapte mă întrebam dacă mama mă urăște acum. Dacă într-o zi va muri acolo și eu nu voi fi lângă ea.

Într-o duminică am găsit-o pe mama stând la fereastră, privind copacii din curtea azilului. M-a privit lung și mi-a spus: „E frumos aici… dar mi-e dor de tine.” Am plâns în brațele ei ca un copil.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că am fost egoistă sau poate că am salvat-o de la suferință inutilă. Poate că familia mea are dreptate sau poate că nu au văzut niciodată cât de greu e să porți singur povara asta.

Oare câți dintre noi judecăm fără să știm ce e în sufletul celuilalt? Oare există decizii corecte când vine vorba de părinții noștri bolnavi? Aștept să-mi spuneți voi…